Oamenii plesnesc de fericire la varsta de 74 de ani

74 de ani e vârsta ideală pentru fericirea oamenilor, arată un studiu realizat de o echipă de cercetători americani şi britanici şi citat de Telegraph.co.uk. Ei au identificat şi “motivele” fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înşişi. Potrivit studiului, cea mai “nefericită” perioadă din viaţa oamenilor este cea cuprinsă între adolescență şi vârsta de 40 de ani. După 46 de ani însă, fericirea urcă progresiv, atingând apogeul la 74 de ani, susţin cercetătorii.

Citeşte toată ştirea pe hotnews.ro

În urmă cu câteva zile am citit articolul pe HotNews.ro, dar până azi n-am reuşit să-mi dau cu părerea. Articolele astea cu pensionari care plesnesc de fericire se lipesc în mod ciudat de mine, cred că este al treilea pe aceeaşi temă despre care scriu.

La fel ca şi studiul despre care am scris vara trecută, şi acesta este realizat în Marea Britanie (au fost chestionate nu mai puţin de 21.000 de persoane) de către cercetători americani şi britanici. Aceştia „au identificat şi «motivele» fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înșiși”. Eu tind să cred că aşa stau lucrurile, pentru că îmi imaginez o familie de pensionari britanici stând la masă în curtea casei, la un ceai, discutând despre coţofana care s-a rătăcit prin bătătura lor, şi despre ariciul găsit de vecinul de alături ori despre liliacul care a picat neaşteptat din copacul de lângă drum, şi pe care l-au dus de urgenţă la clinica veterinară. Când pensia e suficientă şi vine la timp, şi nu ştii ce să mai faci de atâta odihnă şi plictiseală, participi la studii unde declari că eşti fără griji, mai înţelept şi fericit.

Este clar că studiul este valabil doar la ei şi în alte câteva ţări din lume, fiindcă la noi este exact pe dos. Oamenii încep să se lovească de greutăţi mai mari după 46 de ani; ar dori să muncească, dar nu mai au unde; lucrarea dentară, pusă pe vremea lui nea Nicu, începe să trepideze şi nu sunt parale pentru o înlocuire corespunzătoare. “Norocoşii” care reuşesc să se pensioneze au şi mai multe responsabilităţi şi griji financiare, iar timpul lor (dacă îi mai ţin balamalele) este sacrificat pentru bunăstarea familiei, prin muncă şi creşterea nepoţilor. Nu poţi să n-ai griji când Omul Mic (sper să n-audă că „Oamenii sunt cei mai fericiţi la vârsta de 74 de ani”) apare mereu la TV şi ne vorbeşte numai despre reduceri şi tăieri. Adevărul trist este că pensionarii din ţara noastră nu ştiu să „aprecieze ceea ce au” pentru că nu au mare lucru după o viaţă de muncă, şi trăiesc cu teamă că li se va lua şi ce au. Şi, oricum, puţini sunt cei care ating „apogeul la 74 de ani”, pentru că înainte le cântă popa.

Dacă pensionarii britanici sunt ajutaţi de motive sociale pentru a deveni „tot mai eficienţi în ceea ce priveşte controlarea emoţiilor negative”, pe noi ar trebui să ne ajute motivele spirituale să fim plini de speranţă şi mulţumiţi. Ce vreau să spun cu asta? La ei bisericile sunt pe cale de dispariţie, pe când la noi sunt, încă, pline. Privind lucrurile din această perspectivă, noi ar trebui să fim mult mai fericiţi decât ei, şi înainte şi după 74 de ani. Adică golul lăsat de dezamăgirea socială ar trebui umplut cu optimismul adus de credinţa într-o viaţă mai bună în veşnicie. Ce ziceţi, se poate?

Hartuiti de timp

Duminică după-amiază am realizat că suntem hărţuiţi de timp. Cum am realizat asta? Păi s-a întrerupt curentul electric pentru aproape 2 ore. La început nu mi-a picat bine pentru că tocmai deschisesem calculatorul, dar după 20 de minute mi-a trecut supărarea şi am început să gust cu plăcere din timp. Am meditat la trecut, prezent şi viitor, şi am citit mai mult decât de obicei, în timp ce scara blocului era cufundată într-o linişte neobişnuită. Din când în când îi mai auzeau pe copii vecinilor mei şi pe mama care dormea dusă, dar fără să mă deranjeze din liniştea mea. Am realizat că timpul nu mai fuge, că este suficient pentru activităţi esenţiale. Duminică am simţit timpul ca şi atunci când eram internat în spital. Nicăieri nu trece timpul mai greu decât în spital. Nu-mi place în spital, dar îmi place să am timpul din spital. Să stau să gândesc în linişte, nepresat de un lucru care trebuie rezolvat repede. Fără stres. Stau pe un pat de aproape 13 ani şi nici nu realizez cum trece ziua. Încerc să privesc în urmă cu 3 sau 5 sau 8 ani … şi mă întreb cum au trecut atât de repede. Mi-am dat seama că abia dacă îmi amintesc pentru ce m-am consumat în urmă cu 2 zile. Voi căuta să am ocupaţie, însă, voi căuta și să pun frână zilelor “furând” mai mult timp de la TV şi calculator. Nu vreau să treacă viaţa pe lângă mine. Cred că Dumnezeu a pus ceva special în fiecare om, ceva ce nu poate fi înţeles pe fugă. Nu cred că Dumnezeu ne-a creat numai pentru a ne agita de dimineaţa până seara, după care să picăm laţi şi peste 8 ore să o luăm de la capăt. Trebuie să existe un timp în care să muncim și un timp în care să fim mulțumiți, aproape de cei dragi, aproape de o carte bună, aproape de un gând bun, aproape de o stare de liniște în care să înțelegem frumusețea unei zile de primăvară.

Ştiu că trăim în timp aşa cum trăim în aerul pe care-l respirăm. Şi totuşi, nu pot iubi timpul, chiar dacă cu fiecare zi care trece suferinţa mea se apropie de final. Nu-l pot iubi pentru că ne strică cele mai frumoase clipe. Timpurile noastre supertehnologizate ne-au atras într-o cursă care merge numai pe repede înainte, şi nu ne mai rămâne timp pentru nimic, nici chiar pentru noi. Avem la dispoziţie o mulţime de invenţii care ne sunt recomandate pentru că ne ajută să economisim timp: automobilul, avionul, telefonul mobil, calculatorul, internetul, cuptorul cu microunde, maşina de spălat etc… Dar cât timp economisim? Oamenii n-au fost niciodată mai presaţi de timp; de telefoane, de conferinţe, de proiecte, de alarme, de călătorii, de discuţii online, de diverse lucrări, de orare precise, de începerea unui program și, mai nou, de lipsa unui program. Mă refer la lipsa unui loc de muncă. Adevărul este că nici o altă civilizaţie n-a fost vreodată atât de presată de timp.

HDD extern Samsung Story Station de 1.5TB

La sfârşitul lunii ianuarie mi-am împlinit o dorinţă mai veche, aceea de a avea un spaţiu generos pentru depozitarea fişierelor (documente, muzică, filme, fotografii…) . Dorinţa mi-a fost împlinită de un HDD extern Samsung Story Station de 1.5TB (real 1.36TB). L-am ales după câteva zile în care m-am documentat serios. Aşa am aflat multe detalii despre HDD-urile externe: cele portabile (de buzunar) sunt mai finunțe, uşoare, se alimentează prin USB şi sunt mai scumpe; cele “statice” (de birou) sunt ceva mai mari, mai grele, cu alimentare proprie şi capacitate mare de stocare la un preţ rezonabil (comparativ cu HDD-urile portabile).

Cum nu plec nicăieri cu HDD-ul (poate deveni portabil dacă se doreşte asta) şi l-am achiziţionat pentru backup personal, soluţia perfectă pentru mine este cea “statică”. N-am scris despre HDD-ul extern mai repede pentru că am dorit să-l testez şi să-i urmăresc modul de funcţionare. Acum mă declar mulţumit de alegerea făcută, dacă nu l-aş vedea pe birou aş crede că navighez tot prin HDD-ul intern. Nu mă deranjează deloc că este pe birou, are o culoare plăcută, este robust, nu deranjant de mare, şi funcţionează fără zgomot. Funcţionează prin USB şi se porneşte prin învârtirea unui buton-buton care reglează şi luminozitatea LED-ului de culoare albă (nederanjant) amplasat dedesupt, în partea din faţă. Eu n-am mai umblat la butonul on/off de când am pornit aparatul, porneşte şi se opreşte odată cu calculatorul.

Este important de ştiut că HDD-ul Samsung Story Station trebuie formatat NTFS imediat după pornirea lui. Adică îl băgaţi în priză, conectaţi cablul USB, învârtiţi butonul şi după câteva secunde Windows-ul va vedea noul HDD. Intraţi pe HDD şi faceţi o copie a fişierelor de pe el pe calculator. HDD-ul vine din start cu două programe: AutoBackup şi SecretZone. Sunt uşor de folosit şi vă pot fi de ajutor. Eu le-am testat, dar nu le folosesc. După salvarea programelor, mergeţi în MyComputer şi faceţi click dreapta pe iconiţa HDD-ului Samsung şi apoi faceţi click pe Format… la File system trebuie să aveţi selectat NTFS şi puţin mai jos bifaţi Quick Format (modul rapid), apoi click pe Start. Ar trebui să fie gata în câteva secunde. Nu vă recomand formatarea “calmă” (fără a bifa Quick Format) pentru că procesul poate dura o zi întreagă şi puteţi avea surprize neplăcute. Eu am încercat să-l formatez şi “calm”, dar mai bine stăteam în loc. Timp de 6 ore s-a formatat până la jumătate, apoi s-a oprit şi… l-am formatat din nou în modul Quick şi merge fără probleme.

Din comentariile pe care le-am citit, am aflat că HDD-ul este prea lent atunci când se transferă pe el directoare cu mii de fişiere mici (.php, .html, .txt…) şi asta m-a pus puţin pe gânduri. În primul rând pentru asta l-am cumpărat, să nu mai scriu atâtea DVD-uri şi să-mi salvez munca pe el. Dar temerile mele au fost spulberate aproape imediat după pornirea aparatului. Am transferat pe el, fără probleme, directoare de până la 4,9 GB, cu zeci de mii de fişiere (în 10-20 min), muzică, filme, fotografii, programe… aranjate ordonat în directoare corespunzătoare. Fişierele mari, cum sunt filmele, se copiază la fel de repede cum se copiază de pe o partiţie pe alta pe HDD-ul intern. Muzica şi filmele rulează perfect de pe HDD-ul extern.

Am achiziționat HDD-ul de la Emag cu 399 Ron, în această sumă fiind cuprins TVA-ul şi transportul, în timp ce alte magazine concurente (Domo) vând, chiar şi azi, 24 februarie 2010, acelaşi produs cu 198 Ron mai scump. Am scris acest articol din proprie iniţiativă, adică nu m-a plătit nimeni, şi îmi permit să laud Emag pentru că chiar merită. Oamenii ăştia se mişcă repede şi bine. În pachet am găsit toate accesoriile aparatului, factura fiscală şi garanţia de 3 ani. Aş vrea, sincer, să le calce şi alţii pe urme.

Mai spun doar atât: dacă ţineţi la documentele, fotografiile, muzica, filmele… Dvs., după părerea mea, merită să investiţi într-un HDD extern pe care să faceţi periodic copii de siguranţă.

Uce.ro a implinit 2 ani

Ieri am muncit câteva ore la trei dintre site-urile mele, la partea tehnică, şi am uitat complet de momentul aniversar. Dar ce bine e că există şi o perioadă de linişte totală, noaptea, în care ne putem aranja gândurile. Aşa că noaptea trecută în jurul orei două, pe când încercam “să prind somnul”, un fior de emoţie mi-a străbătut trupul inert: ‟Uce.ro aniversează astăzi, 18 februarie 2010, 2 ani de la lansare! Trebuie să scriu măcar un mesaj scurt!”

Da, au trecut deja 2 ani omeneşti (14 ani câineşti) de când am decis să dau viaţă gândului care mi-a frământat mintea câteva luni de zile, acela de a-mi face un blog personal. N-a fost uşor, am alocat mult timp pentru asta și am muncit mult, dar am muncit cu plăcere. Dacă Dumnezeu îmi va da sănătate, voi continua să mă ocup cu pasiune de Uce.ro, în ritmul meu.

Mulţumesc celor care au fost alături de Uce.ro pe parcursul celor 2 anişori de viaţă!

Profesionalism, corectitudine si sprijin pentru cei bolnavi

În luna august 2008, scriam despre dorinţa autorităților de a reevalua toate persoanele cu handicap. La vremea respectivă autorităţile erau “îngrijorate” de faptul că într-un singur an, în România, numărul acestora a crescut cu o 100.000. Adică în martie 2007, în întreaga ţară erau înregistrate 430.000 de persoane cu handicap, iar un an mai târziu numărul lor ajunsese la 530.000. Desigur, aveam îndoieli cu privire la corectitudinea reevaluării.

Acum suntem în februarie 2010, “anul ieşirii din criză”, şi această problemă spinoasă a revenit în forţă. Săptămâna aceasta am aflat că autorităţile au reevaluat cu profesionalism şi corectitudine, astfel că numărul persoanelor cu handicap a ajuns la 900.000. Spuneam în articolul din 2008 şi spun şi acum: nu am nimic cu nimeni (bolnavii închipuiţi), dar nu mi se pare corect ca tot cei amărâţi şi cu adevărat bolnavi să aibă de suferit. Seara trecută am vorbit cu un prieten şi coleg de suferinţă, care mi-a spus: „Cristi, mama mea n-a primit salariul pentru însoţitor de 6 luni de zile.‟ Noaptea trecută, în direct la “televiziunea poporului”, premierul Emil Boc a spus: „Astăzi, în România, nu există nicio problemă la plata salariilor şi pensiilor!‟

Eu am primit salariul pentru însoţitor pe acelaşi cupon cu pensia; a început să-mi vină pe cuponul de pensie de vreo 8 ani, după decesul unei doamne pe care o aveam angajată ca însoţitor. Chiar dacă am avut de pierdut (şi mă refer aici la mama mea, care ar fi putut să aibă mai multă vechime pe cartea de muncă), n-am mai angajat pe nimeni ca însoţitor. Sunt banii din care trăim şi, fiindcă vin pe acelaşi cupon cu pensia mea de boală, îi primim la timp. Ne-am temut de situaţia în care se află Gigel, prietenul meu de suferinţă, care ar trebui să primească salariul pentru însoţitor de la Primărie.

Sper că persoanele cu adevărat bolnave îşi vor primi indemnizaţiile corespunzătoare, fără a fi supuse la alte umilinţe (gen cumulul pensie-salariu). Nu sunt bani mulţi, dar sunt absolut necesari pentru supravieţuire.