Imi spun mereu parerea pe CinemaRx

Am spus că în ultima perioadă mi-am făcut timp pentru a viziona o parte din filmele pe care le am stocate în calculator. Încă din primăvara lui 2008, obişnuiesc să comentez filmele pe care le văd pe CinemaRx, am ajuns la 159 păreri la filme. Probabil aţi observat la articolele despre filme, publicate pe blogul personal, că sub articol se află mai multe detalii despre film şi posterul cu link spre CinemaRx. Folosesc un plugin special pentru wordpress pentru acele detalii. Dar pe blogul personal scriu numai despre filmele care mi-au plăcut în mod special, ultima recenzie datând din noiembrie 2009. Pentru consumatorii de film interesaţi, comentez mereu aici.

Pensionari in vizita la Mall

Două persoane dragi mie, nu vă spun cine, au mers într-o vizită la Mall-ul din oraş. Sunt ieşite la pensie de puţin timp şi, cum plimbarea prin mall este un exerciţiu în vogă, au ieşit să îşi mai clătească ochii. Desigur, le-a fost benefică şi mişcarea, mai ales că vizita cu pricina a avut loc imediat după sărbătorile de iarnă.

Persoanele dragi mie au dorit să şi cumpere, dar ‟hainele sunt urâte şi prea scumpe.” La un magazin au mutat dintr-o mână în alta mai multe portmonee: ‟Ăsta e mai frumos! Uite-l pe ăsta, are o culoare mai frumoasă,” după care au decis pe care să-l cumpere. Au scos banii să plătească, 6 lei, însă au primit un răspuns şocant: ‟Portmoneul costă 60 de lei!” L-au scăpat imediat din mâna, spunând: ‟Vai de mine ce scump e! Și nu merită, nu e cine știe ce…” Apoi au mâncat ceva bun la un restaurant din incinta Mall-ului, şi au luat acasă tot ce le-a dat: farfuria şi furculiţa de plastic, sticla de apă (pentru bulion) şi resturile pentru pisică.

Acum nici nu ştiu la ce categorie să integrez acest articol, pentru că merge şi la ‟Amuzament”  şi la ‟Societate.” Atunci mi s-a părut doar amuzant şi nu m-am gândit că voi scrie despre asta, însă zilele trecute mi s-a părut un subiect interesant care spune ceva… Spune că Mall-urile sunt gândite în mod special pentru tineri cu posibilități financiare peste medie…

Nu sunt scriitor, sunt instalator

Într-un articol pe care l-am publicat toamna trecută, am pomenit de maşina mea de scris de culoare galbenă, care era băgată într-un geamantan micuţ. Mă chinuia talentul scriitoricesc pe la începutul anului 2000, dar n-am putut să dau frâu liber gândurilor care dădeau pe afară din mintea mea de instalator. N-am avut putere să-i apăs tastele şi a trebuit s-o returnăm la magazinul second hand de peste drum de Şcoala Generală Nr. 7.

Dar asta nu înseamnă că mi-am lăsat mintea plină. Între 2001 și 2002, odată cu accesul meu în lumea calculatoarelor, am scos afară vreo 30 de pagini scrise în Word însă, în luna septembrie 2002, am abandonat ceea ce visam să devină o carte. Dar de curând am avut un moment de cercetare, într-o noapte fără somn, după ce am citit pe o scândură agăţată de tavanul unei biblioteci: „Nimic din ceea ce omul realizează într-o viaţă, nu dăinuie mai mult decât o carte.” Şi motto-ul acelei biblioteci a început să mă bată la cap (împreună cu Dana) să continui să scriu.

Tocmai am terminat de citit tot materialul şi sunt uimit de detaliile scrise în acea perioadă. Vreau să mă pun pe scris şi în acelaşi timp evit să încep, mi-e puţin teamă că nu îmi voi aminti detalii esenţiale, mi-e teamă că nu voi găsi timpul necesar pentru asta. Şi nu sunt scriitor, sunt instalator. De aceea e bine să ducem la bun sfârşit ceea ce începem, pentru că anii nu vin peste noi doar cu kilograme în plus, ci vin şi cu un burete care şterge din amintiri. Nu promit nimic şi nu mă voi stresa la gândul că am de scris… Ce va fi, va fi.

Mi-a facut placere sa privesc cum ninge

Ieri, între orele 14.00 şi 17.00, am ieşit în balcon. Nu pot să spun că am ieşit la aer pentru că am stat înfofolit lângă calorifer şi cu geamurile închise. N-am mai avut ocazia să admir priveliştea din faţa blocului din luna octombrie 2009. Şi chiar mi-a făcut plăcere, pentru că a nins ca în poveşti. Zăpada a îmbrăcat într-un alb curat parcarea, crengile copacilor şi acoperişurile clădirilor. Şi este suficientă pentru construcţia unei cetăţi sau a unor oameni de zăpadă, dar nu mai are cine s-o adune, copii de azi au alte preocupări. Parcarea din faţa blocului şi curtea şcolii mi s-au părut anormal de goale. Probabil pentru că jocurile pe calculator sunt mai tari decât o ieşire la zăpadă.

E drept că au încercat vreo trei copii să formeze un derdeluş pe porţiunea în pantă ce duce la unul dintre garajele de sub blocul vecin, însă au renunţat foarte repede, erau în trecere. Când eram copii, aceste garaje erau adevărate pârtii. Ne dădeam toată ziua cu sania în jurul blocului, eram neobosiţi. Am zărit şi câteva săniuțe, trase de părinţi pe lângă gardul şcolii, şi am asistat la o bătăiţă cu zăpadă între Oana şi Neluțu, vecinii mei. Oana, fetiţa vecinilor mei, s-a aşezat pe spate în zăpadă şi, prin mişcarea mâinilor şi picioarelor, a dat formă unui îngeraş. Tatăl ei, Neluțu, mi-a aruncat un bulgăre în geam şi mama mi-a adus un bulgăre de afară, pe care mi l-a pus pe obraz. Cam puţină acţiune pentru o zi frumoasă de iarnă, dar sunt mulţumit că m-am rupt puţin din rutina zilnică.

Era să uit. La tomberoanele de gunoi activitatea nu încetează nici pe ninsoare. Am numărat unsprezece persoane care au scotocit prin ele. Dacă aş avea putere de decizie, pe lângă tomberoanele marcate cu “Hârtie”, “Sticlă”, “Plastic”, aş mai pune unul marcat cu “Mâncare”. Aceşti oameni caută hrană pentru animalele pe care le au şi, probabil, mănâncă şi ei când găsesc ceva gustos. Tomberonul cu mâncare ar putea să hrănească şi animalele flămânde, aciuiate pe lângă blocuri. În parcarea noastră a mai rămas Azor, un căţel bătrân, jigărit şi veşnic flămând. E şi cam fraier, trebuie să umbli după el şi să-i pui mâncarea fix sub bot. Cred că și-a pierdut din simțuri. Mama şi cu mine îi spunem Azor, după căţelul bunicilor, pentru că seamănă mult. Am mai văzut două pisici grase şi e plin de porumbei. Sunt mai mulţi decât pe vremuri, când existau porumbare pe unele blocuri. Dar porumbeii ne enervează, am prefera să-i vedem friptură. Sunt teribil de căcăcioşi, numai cu şpaclu mai reuşeşte mama să radă pervazele.

Iar m-am lungit cu vorba…

Cugetari 2

Câteva cugetări dintr-o cărticică dragă mie…

Ceea ce gândim trebuie să și spunem. Ceea ce spunem trebuie să și facem. Ceea ce facem trebuie să și fim.

Suntem dezamăgiți și, la rândul nostru, îi dezamăgim pe alții. Se vorbeste urât despre noi, dar și noi vorbim urât despre alții. Suntem trădați, dar și noi trădăm. Unii greșesc față de noi, în timp ce și noi greșim față de alții. Cu toții suntem vinovați în fața lui Dumnezeu.

Încearcă să vezi și partea luminoasă a lucrurilor, nu numai cea întunecoasă. Situația ta nu este așa de rea cum spun alții.

Nu-i nevoie să fii mare ca să începi o lucrare, dar trebuie s-o începi ca să fii mare.

Nu spune nimic bun despre tine, căci nu te va crede nimeni. Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede.

Ceea ce nu vrei să ți se întâmple ție, să nu faci altuia.

Dacă-i judeci pe oameni, nu mai ai timp să-i iubești.

Sursa: Samanta Buna – GBV