Mi-a facut placere sa privesc cum ninge

Ieri, între orele 14.00 şi 17.00, am ieşit în balcon. Nu pot să spun că am ieşit la aer pentru că am stat înfofolit lângă calorifer şi cu geamurile închise. N-am mai avut ocazia să admir priveliştea din faţa blocului din luna octombrie 2009. Şi chiar mi-a făcut plăcere, pentru că a nins ca în poveşti. Zăpada a îmbrăcat într-un alb curat parcarea, crengile copacilor şi acoperişurile clădirilor. Şi este suficientă pentru construcţia unei cetăţi sau a unor oameni de zăpadă, dar nu mai are cine s-o adune, copii de azi au alte preocupări. Parcarea din faţa blocului şi curtea şcolii mi s-au părut anormal de goale. Probabil pentru că jocurile pe calculator sunt mai tari decât o ieşire la zăpadă.

E drept că au încercat vreo trei copii să formeze un derdeluş pe porţiunea în pantă ce duce la unul dintre garajele de sub blocul vecin, însă au renunţat foarte repede, erau în trecere. Când eram copii, aceste garaje erau adevărate pârtii. Ne dădeam toată ziua cu sania în jurul blocului, eram neobosiţi. Am zărit şi câteva săniuțe, trase de părinţi pe lângă gardul şcolii, şi am asistat la o bătăiţă cu zăpadă între Oana şi Neluțu, vecinii mei. Oana, fetiţa vecinilor mei, s-a aşezat pe spate în zăpadă şi, prin mişcarea mâinilor şi picioarelor, a dat formă unui îngeraş. Tatăl ei, Neluțu, mi-a aruncat un bulgăre în geam şi mama mi-a adus un bulgăre de afară, pe care mi l-a pus pe obraz. Cam puţină acţiune pentru o zi frumoasă de iarnă, dar sunt mulţumit că m-am rupt puţin din rutina zilnică.

Era să uit. La tomberoanele de gunoi activitatea nu încetează nici pe ninsoare. Am numărat unsprezece persoane care au scotocit prin ele. Dacă aş avea putere de decizie, pe lângă tomberoanele marcate cu “Hârtie”, “Sticlă”, “Plastic”, aş mai pune unul marcat cu “Mâncare”. Aceşti oameni caută hrană pentru animalele pe care le au şi, probabil, mănâncă şi ei când găsesc ceva gustos. Tomberonul cu mâncare ar putea să hrănească şi animalele flămânde, aciuiate pe lângă blocuri. În parcarea noastră a mai rămas Azor, un căţel bătrân, jigărit şi veşnic flămând. E şi cam fraier, trebuie să umbli după el şi să-i pui mâncarea fix sub bot. Cred că și-a pierdut din simțuri. Mama şi cu mine îi spunem Azor, după căţelul bunicilor, pentru că seamănă mult. Am mai văzut două pisici grase şi e plin de porumbei. Sunt mai mulţi decât pe vremuri, când existau porumbare pe unele blocuri. Dar porumbeii ne enervează, am prefera să-i vedem friptură. Sunt teribil de căcăcioşi, numai cu şpaclu mai reuşeşte mama să radă pervazele.

Iar m-am lungit cu vorba…

• La plimbare printre zidurile Cetatii Alba Carolina
• Un mare cascador roman, Lae Dreghici
• Simt bucurie cand ma gandesc la ziua de ieri
• Murdaria vazuta de sus
• Am fost la plimbare prin orasul meu drag, Alba Iulia