Ne-am desteptat mult, dar nu destul

Omenirii i-a fost dat să audă astăzi, în Săptămâna Mare a creştinilor, încă o ştire bombă: „Atentate teroriste în lanţ la metroul din Moscova. Două teroriste sinucigaşe din Cecenia s-au aruncat în aer…”. În urmă cu patru zile am citit despre „implanturi mamare explozive, ce sunt aproape imposibil de detectat”, şi despre extremişti care „au mai introdus explozibil şi în fesele unor atentatori barbati”. De astfel de veşti n-am scăpat nici în ziua de Crăciun, când un tânăr nigerian a încercat să arunce în aer zborul 253 ce lega Amsterdam de Detroit cu 290 de persoane la bord. Tânărul a fost prins cu bomba în chiloţi, după ce şi-a pârlit puţin fundul.

Dacă nu suntem direct implicaţi, suntem imuni la ştiri legate de terorism. „Avem destule probleme pe cap şi, oricum, nouă nu ni se poate întâmpla.” Nu-i aşa? Dar dacă ne gândim puţin mai bine, ne dăm seama că nu este chiar aşa. Mi-e greu să accept că astăzi există oameni mânaţi în mod fals de anumite motivaţii religioase, care se trezesc dimineaţa cu gândul de a ucide cât mai mulţi oameni care nu le-a făcut nici un rău. Inevitabil, încep să fac comparaţie între credinţe, a mea şi a lor. Îmi dau seama imediat că a mea, cea creştină, este departe de perfecţiune, dar parcă a lor e şi mai departe. Nu îmi aduc aminte de vreo ştire care să vorbească despre avioane deturnate de călugări ortodocşi, ori despre baptişti înarmaţi care să ia cu asalt Teatrul Naţional, ori de catolici sinucigaşi la praznicul Sfintei Paraschiva, ori despre extremişti penticostali care au aruncat în aer un tren de călători, ori despre o grupare luterană care a luat sute de ostatici într-o şcoală primară etc…

Ne-am deşteptat mult, de la cal, măgar şi bou la căruţă, am ajuns la vehicule de căruțat de neimaginat. Mergem pe sub apă, pe deasupra apei, pe pământ, prin aer, prin internet, cu viteze ameţitoare. De la arc şi săgeţi, suliţe, săbii şi lopeţi am ajuns la arme care nimeresc şi musca în zbor. Suntem mai şcoliţi, mai ocoși şi mai pretenţioşi decât oricare dintre înaintaşii noştrii. Şi cu atâtea “avantaje” în plus ar trebui să fim mult mai înţelepţi, dar realitatea ne arată că nu suntem. Nu ne ştim respecta, nu ne ştim tolera, nu ne ştim înţelege, nu ne ştim ajuta, nu ne ştim iubi, nu ne ştim oneşti, nu ne ştim demni, nu ne ştim mulţumiţi.

Un tanar pe carucior iese la aer pe orice tip de vreme

Mă gândesc cu “invidie” la un tânăr cu handicap, cel puţin la prima vedere şi după mişcările braţelor, ca al meu. În timp ce eu stau în majoritatea timpului între patru pereţi, cu dureri de cap de la atâta căldură, el stă în majoritatea timpului prin oraş. Cred că îi mulţumeşte zilnic lui Dumnezeu pentru familia sa iubitoare, şi pentru că locuieşte într-un oraş liniştit, Alba Iulia, cu oameni darnici şi sensibili față de nevoile semenilor cu un destin mai puţin fericit.

În urmă cu câteva zile, tânărul acesta a avut bucuria de a admira o clădire mândră din oraş, unde îşi are sediul şi staţia locală Realitatea TV Alba Iulia. Fusese “parcat” chiar peste drum. El, spre deosebire de mine, a mai avut ocazia să admire clădirea şi în luna ianuarie, din acelaşi loc, pe un frig de îţi îngheţa urina în vezică.  Dar el n-a simţit frigul pentru că cineva drag la însoţit, i-a împins căruciorul şi i-a luat repede bancnotele întinse de către trecătorii indiferenţi, pentru a nu se simţi demn de milă. Prin ceea ce fac, însoţitorii tânărului ne transmit că le “pasă”. Sunt mereu aproape de el, dar ştiu când să se facă nevăzuţi. Pentru că ei cunosc bine dorinţa unei persoane imobilizate într-un cărucior de a se simţi independentă, de a sta singură undeva în oraş, în linişte, în aer liber pe orice tip de vreme.

M-am rablagit rau

Am fost mereu cu gândul la blogul personal şi, deşi am avut despre ce să scriu, n-am reuşit să fac asta. Nici n-am lenevit, am finalizat o lucrare importantă şi migăloasă la unul dintre site-urile mele. Chiar ar trebui să pot să lenevesc măcar o perioadă de timp, pentru că m-am rablagit rău. Şi nu mă refer la zonele sensibile în care sunt pansat -pentru o mai bună protecţie- de câteva luni, ci la lumina trupului: ochii. Mă simt ca Doroftei după un meci intens, parcă mi-a tras cineva două scatoalce sănătoase peste ochi. Aş putea să joc cu succes o scenă din Contele Dracula, atât îmi sunt de însângeraţi. Deşi luna trecută am urmat un tratament care m-a băgat în ceață vreo zece zile, nu se vede nici un rezultat. Mai mult, de două zile mi se zbate ochiul drept şi mă deranjează teribil. Nu cred în interpretarea populară a acestui fenomen. Se pare că aceste contracturi involuntare sunt determinate în principal de carenţele de calciu şi magneziu, care pot fi suplinite printr-un tratament corespunzător. Dacă nu are efect, e posibil ca problema să fie ceva mai serioasă, şi trebuie să “intre în scenă” un neurolog. Dar sper că îmi voi reveni repede şi fără prea mari complicaţii, nu mi-e dor de doctori şi de spitale. Rugaţi-vă pentru ochii mei!

The Blind Side (2009)

În weekend am văzut filmul pentru care Sandra Bullock a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, The Blind Side. Probabil că a meritat să primească cel mai prestigios trofeu din industria cinematografică însă, pe mine m-a impresionat mai mult povestea reală din spatele scenariului.

Michael Oher este un tânăr provenit dintr-o familie dezorganizată cu mulţi copii, părăsit de tată încă dinainte de a se naşte şi cu o mamă dependentă de droguri. A fost luat de stat şi plasat la mai multe familii adoptive, de unde a fugit de fiecare dată. Dormea pe unde apuca şi destinul său părea deja pecetluit: o existenţă periculoasă pe străzi. Dar viaţa tânărului afro-american analfabet se schimbă când, printr-o împrejurare fericită, întâlneşte o familie cu stare din oraşul său, Memphis. Soţii Leigh Anne şi Sean Touhy au în primul rând o inimă uriaşă şi, în ciuda tuturor obstacolelor, îl adoptă pe Michael. Având un cămin stabil şi alături persoane care îi arată înţelegere şi compasiune, Michael dobândeşte încredere în forţele proprii şi este capabil să îşi valorifice potenţialul pe plan intelectual şi sportiv. În prezent, Michael Oher e vedetă a fotbalului american.

The Blind Side (2009)

Cu: Sandra Bullock, Tim McGraw, Quinton Aaron

Regia: John Lee Hancock

Scenarist: Michael Lewis, John Lee Hancock

Durata: 128 minute

Genul: sport, drama, biografie

Trailer The Blind Side

Oamenii plesnesc de fericire la varsta de 74 de ani

74 de ani e vârsta ideală pentru fericirea oamenilor, arată un studiu realizat de o echipă de cercetători americani şi britanici şi citat de Telegraph.co.uk. Ei au identificat şi “motivele” fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înşişi. Potrivit studiului, cea mai “nefericită” perioadă din viaţa oamenilor este cea cuprinsă între adolescență şi vârsta de 40 de ani. După 46 de ani însă, fericirea urcă progresiv, atingând apogeul la 74 de ani, susţin cercetătorii.

Citeşte toată ştirea pe hotnews.ro

În urmă cu câteva zile am citit articolul pe HotNews.ro, dar până azi n-am reuşit să-mi dau cu părerea. Articolele astea cu pensionari care plesnesc de fericire se lipesc în mod ciudat de mine, cred că este al treilea pe aceeaşi temă despre care scriu.

La fel ca şi studiul despre care am scris vara trecută, şi acesta este realizat în Marea Britanie (au fost chestionate nu mai puţin de 21.000 de persoane) de către cercetători americani şi britanici. Aceştia „au identificat şi «motivele» fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înșiși”. Eu tind să cred că aşa stau lucrurile, pentru că îmi imaginez o familie de pensionari britanici stând la masă în curtea casei, la un ceai, discutând despre coţofana care s-a rătăcit prin bătătura lor, şi despre ariciul găsit de vecinul de alături ori despre liliacul care a picat neaşteptat din copacul de lângă drum, şi pe care l-au dus de urgenţă la clinica veterinară. Când pensia e suficientă şi vine la timp, şi nu ştii ce să mai faci de atâta odihnă şi plictiseală, participi la studii unde declari că eşti fără griji, mai înţelept şi fericit.

Este clar că studiul este valabil doar la ei şi în alte câteva ţări din lume, fiindcă la noi este exact pe dos. Oamenii încep să se lovească de greutăţi mai mari după 46 de ani; ar dori să muncească, dar nu mai au unde; lucrarea dentară, pusă pe vremea lui nea Nicu, începe să trepideze şi nu sunt parale pentru o înlocuire corespunzătoare. “Norocoşii” care reuşesc să se pensioneze au şi mai multe responsabilităţi şi griji financiare, iar timpul lor (dacă îi mai ţin balamalele) este sacrificat pentru bunăstarea familiei, prin muncă şi creşterea nepoţilor. Nu poţi să n-ai griji când Omul Mic (sper să n-audă că „Oamenii sunt cei mai fericiţi la vârsta de 74 de ani”) apare mereu la TV şi ne vorbeşte numai despre reduceri şi tăieri. Adevărul trist este că pensionarii din ţara noastră nu ştiu să „aprecieze ceea ce au” pentru că nu au mare lucru după o viaţă de muncă, şi trăiesc cu teamă că li se va lua şi ce au. Şi, oricum, puţini sunt cei care ating „apogeul la 74 de ani”, pentru că înainte le cântă popa.

Dacă pensionarii britanici sunt ajutaţi de motive sociale pentru a deveni „tot mai eficienţi în ceea ce priveşte controlarea emoţiilor negative”, pe noi ar trebui să ne ajute motivele spirituale să fim plini de speranţă şi mulţumiţi. Ce vreau să spun cu asta? La ei bisericile sunt pe cale de dispariţie, pe când la noi sunt, încă, pline. Privind lucrurile din această perspectivă, noi ar trebui să fim mult mai fericiţi decât ei, şi înainte şi după 74 de ani. Adică golul lăsat de dezamăgirea socială ar trebui umplut cu optimismul adus de credinţa într-o viaţă mai bună în veşnicie. Ce ziceţi, se poate?