Vorbele noastre ne pot aduce moartea

După citirea unui scurt articol, într-una din cărţile mele de meditaţii zilnice, am aflat că în trecut vorbele nechibzuite erau aspru pedepsite. Am putea spune: „Pedepsiţi cu moartea pentru nişte vorbe ‚nevinovate‛? Ce barbarie inutilă. Noi trăim în mileniul III şi suntem mult mai deştepţi, nici nu ne mai pierdem timpul pentru a citi despre practici din Evul Mediu‟. Într-adevăr era o barbarie, nu sunt adeptul aplicării pedepselor corporale pentru că le consider ineficiente, dar cred că avem ceva important de învăţat din trecut. Oamenii acelor vremuri au priceput, în felul lor, că şi modul în care vorbim este important înaintea lui Dumnezeu.

În prezent, aproape oriunde auzim înjurături în care este inclus şi Dumnezeu; înjurătură dacă şoferul cutare a făcut ceva, înjurătură dacă copilul cuiva la împins pe al altcuiva, înjurătură dacă un pahar s-a spart, înjurătură dacă căţelul de peste drum latră prea tare, înjurături aproape în orice film contemporan… etc. Prea puţini oameni, deşi majoritatea ne declarăm creştini,  mai realizează că aruncarea cu uşurătate a vorbelor stricate este un păcat pedepsit în final cu moartea veşnică. Da, vom da socoteală pentru fiecare vorbă rostită, şi e posibil să vină o zi în care barbariile din trecut să ni se pară uşoare. Nu este o glumă, ci este ceva cât se poate de serios.

Oare putem noi spune că suntem mai deştepţi decât înaintaşii noştrii, de vreme ce noi folosim înjurături mai mereu şi fără nici o teamă, ori ni se pare absolut normal să auzim tot felul de înjurături? Cineva spunea: „ …au trecut peste mine generaţiile şi nu mai ştiu nicio înjurătură la modă…‟ Incredibil, înjurăturile au devenit o modă şi odată cu noile generaţii apar în formate noi. Cu ce ne ajută dacă le ştim şi le rostim?

Acum avem acces cu uşurinţă la resurse de învăţare care acoperă aproape orice domeniu, şi asta e bine, dar parcă nu ne mai impresionează nimic din ceea ce contează. Caracterul ni se întunecă pe zi ce trece. Să încercăm să schimbăm în vieţile noastre ceea ce încă poate fi schimbat.

În anul 1665, la Dieta de la Iernut, s-a hotărât ca cei ce îl înjură pe Dumnezeu, dacă sunt trecuţi de 24 de ani, să fie omorâţi cu pietre, iar cei mai tineri să fie pedepsiţi cu bătaie. Aceeaşi hotărâre a fost întărită apoi de Dietele din anii 1676, 1682 şi 1689.

Domnii Ţării Româneşti, Vasile Lupu şi Matei Basarab, au dat legi aspre cu privire la cei ce foloseau înjurături în vorbirea lor. Astfel de obiceiuri au fost practicate şi de Ludovic al IV-lea care îi pedepsea pe cei ce înjurau, fie străpungându-le limba cu un fier înroşit în foc, fie legându-i într-un sac şi aruncându-i în apă. Ludovic al Xl-lea pedepsea pe cel ce înjura, dar şi pe cel ce auzea pe cineva înjurând şi rămânea pasiv.

Sursa: Samanta Buna – GBV

Cugetari asupra leneviei 2

Am terminat cu şantierul, dar sunt grav bolnav. Căldura mare stă să mă doboare. Sufăr cumplit de lenevie, şi caut un leac miraculos care să mă ridice… Mi-am clătit puţin ochii cu aceste cugetări şi am făcut apel la conştiinţa proprie, dar rezultatul scontat întârzie să apară. Încă mai sper…

Omul care nu se poate lăsa de lenevie, să se aştepte să rămână sărac; cine însă îşi deschide mintea şi adună în ea de ici şi de colo cunoştinţe, va propăşi, chiar dacă înainte a fost mai puţin cunoscător al lucrurilor.

Mulţi nu propăşesc, fiindcă n-au curajul să se apuce zdravăn de muncă. Este greu până când încep. Prima lovitură înseamnă bătălia pe jumătate câştigată.

Oricât de greu ar fi urcuşul înaintea tinerilor, calea le este totuşi deschisă, şi cei ce înfruntă muntele cu o inimă îndrăzneaţă vor fi în curând deasupra. Ce a fost greu de răbdat va fi plăcut de amintit.

Dacă vrei să faci un bine în lumea aceasta, trebuie să vrei să încerci.

Săracii vor rămâne săraci, dacă gândesc că aşa tre buie să fie. Poţi să ieşi din cea mai neagră sărăcie, dacă într-adevăr cauţi să o iei mult înainte şi nu aştepţi vremea când nu mai poţi face nimic.

Din nefericire, sfatul bun este pentru mulţi ca sămânţa bună aruncată pe o stâncă goală. Aceştia, când e vremea de arat, dorm, iar când vine secerişul, se miră că n-au ce prânzi.

Sursa: Samanta Buna – GBV

Scrisoarea unui copil despre bunici

În “Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi”, e o cărticică de meditaţii zilnice, am citit scrisoarea nostimă a unui copil despre bunici. M-a amuzat şi mi-a amintit de mama unei vecine. Era o bătrânică mică de statură, trecută de 80 de ani, veselă şi vorbăreaţă. Ani de-a rândul a venit în casa noastră, lângă patul meu, şi mi-a povestit mereu aceleiaşi poveşti. Dar nu m-a deranjat, probabil pentru că eram singurii adulţi din bloc care aveau timp de rememorare a poveştilor de mult ştiute.

“O bunică este o doamnă care nu are bebeluşii ei. Îi plac fetele şi băieţii altor oameni. Un bunic este o bunică bărbat. El merge la plimbare cu băieţii; discută despre pescuit şi lucruri de genul acesta. Bunicile nu au altceva de făcut decât să fie acolo. Ele sunt atât de bătrâne că nu trebuie să joace periculos sau să alerge. Este suficient să ne ducă cu maşina la magazin unde se află calul de jucărie şi să aibă mulţi bani la ele. Sau dacă ne duc la plimbare, ele se opresc pentru a ne arata lucruri cum ar fi frunze drăguţe sau omizi. Ele nu ar trebui să zică niciodată “grăbeşte-te”. De obicei bunicile sunt grase, dar nu prea grase pentru a nu reuşi să ne lege şireturile. Poartă ochelari şi lenjerie amuzantă. Îşi pot da jos dinţii şi gingiile. Bunicile nu trebuie să fie deştepte, ci doar să poată răspunde la întrebări precum: “de ce Dumnezeu nu este căsătorit?” Bunicile nu vorbesc aidoma copiilor aşa cum fac musafirii noştri pentru că e greu de înţeles. Când ne citesc, ele nu sar peste poveşti şi nu se supără dacă este aceeaşi poveste de fiecare dată. Fiecare ar trebui să aibă o bunică, mai ales dacă nu au televizor, fiindcă ele sunt singurii adulţi care au timp”.

Sursa: Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi

Iisus traieste, El a biruit!

În creștinătate, Paștele se află în legătură cu bucuria și victoria. Dar ziua învierii Domnului nu a început cu strigăte de bucurie. Ucenicii încă nu puteau înțelege cum S-a lăsat Iisus fără împotrivire să fie prins și răstignit, deși El le spusese toate acestea înainte. Și Maria Magdalena, care a aflat într-o măsură deosebită harul Domnului, era foarte întristată. În prima zi a săptămânii a venit la mormântul lui Iisus, dar El nu mai era acolo! Dorea să-i arate Domnului ei iubit ultima slujbă, îmbălsămarea, dar a fost dezamăgită! Nici ucenicii, pe care i-a chemat în grabă, nu au știut ce să spună. Au văzut acolo doar pânza. Dar unde era El? Îl luase cineva? Dimineața învierii a început pentru ei cu o dezamăgire. Încă nu avuseseră o întâlnire cu Cel înviat. În mijlocul întrebărilor și nedumeririi, o realitate era de netăgăduit: mormântul era gol!
Unde era Domnul? Răspunsul l-au dat îngerii: „Nu este aici, ci a înviat!” Ei L-au numit pe Iisus „Cel viu” și s-au mirat că este căutat printre cei morți. Când Iisus Hristos a fost răstignit în slăbiciune și aparent ca Cel care a pierdut, a început momentul triumfului Său cel mai mare. El este Acela care prin moartea Sa a nimicit pe cel care avea puterea morții, adică pe diavolul. Moartea nu-L putea ține pe Biruitorul de pe Golgota! „Iisus trăieste, El a biruit! Cine poate vesti slava Sa?” Ferice de toți aceia care pot intona cu convingere acest cântec de triumf!

Sursa: Sămânța Bună – GBV

Sursa imagine: spiritlessons.com

Cugetari despre vorbire

Cei mai mulți oameni doresc să le vorbească altora. Sunt puțini care pot asculta cu atenție și să se străduiască să-l înțeleagă pe celălalt. Ascultarea celuilalt înseamnă respectul ce i-l dai.

Cuvintele au o putere incredibilă. Ele pot răni sau vindeca. Rareori, tăcerea face rău, însă vorbirea multă este de multe ori o urgie, mai ales când este o flecăreală.

Nimic nu ne trădează mai ușor ceea ce suntem ca vorbirea noastră. Gândurile ni le putem ascunde, faptele sunt săvârșite adesea sub imboldul împrejurărilor în care ne aflăm, dar cuvintele, fie că suntem tăcuți din fire, fie că suntem deschiși la inimă, ne trădează ușor. În spatele unei fapte putem sta ascunși mai mult timp decât în spatele unui cuvânt; pentru că suntem nevoiți să-l întrebuințăm, el dă pe față interiorul nostru.

Cuvintele pot răni. Ele sunt caracterizate ca săgeți, sulițe și săbii. Dacă aceste instrumente sunt mânuite greșit, ele pot tăia sau chiar ucide.

Sursa: Sămânța Bună – GBV