Experiente personale pe patul de spital

După tragedia de la Maternitatea Giuleşti am auzit comentarii pline de mirare legate de spaga din spitalele de stat şi de alte situaţii revoltătoare. Mulţi oameni şcoliţi şi bănoși de la noi au ieşit din globul lor de sticlă în direct pe sticlă, negrii de supărare pe sistemul de sănătate românesc. Peste noapte au înţeles perfect durerea şi umilinţa îndurată de cei mulţi, şi vor să se schimbe ceva. Gândul că „oamenii plătesc 10 lei la liftier, 5 lei la infirmiera cu cearşaful curat şi 10 lei la gardianul de la intrare” le provoacă insomnii. Urmărind această vorbărie goală, m-am simţit penibil. Parcă mi-a fost ruşine. Nu ştiu de ce. Sunt revoltat că se discută despre aceste probleme numai când se întâmplă o nenorocire. Am sperat mereu că sistemul medical se va schimba în bine, dar încă nu s-a schimbat nimic.

Nu voi scrie nume de persoane şi spitale, ci voi scrie despre câteva situaţii de necrezut, nepotrivite, umilitoare, nedrepte, jenante, dar şi de lăudat, trăite de mine şi de familia mea între anii 1997 şi 1999, la spitale din Constanţa, Bucureşti, Alba, Cluj şi Bihor. Sunt amănunte cunoscute de o parte dintre prietenii noştri, dar n-am mai scris pe acest subiect până acum. Nu, încă nu m-am vindecat miraculos, dar în ultimii 10 ani n-am mai fost internat în spital decât o singură dată, pentru câteva zile, în aprilie 2005. Prefer să mă întreţin acasă pentru că în spitale nu sunt condiţii şi nu mi se face mare brânză. Pe la spital mai ajung doar atunci când intervine o problemă gravă.

1.Costineşti. Imediat după ce-am fost scos din apă şi mi s-a dat primul ajutor la malul mării, un salvamar musculos m-a luat în spate ca pe un scac de cartofi şi m-a dus în fugă până la maşina punctului sanitar din staţiune. Trebuia să fie instruit cu privire la facturile de coloană frecvente în ape, şi să-mi dea primul ajutor în mod corespunzător. Nu avea voie să mă transporte cu capul în jos, bălăngănindu-se şi lovindu-se de trupul lui.

2.Constanţa. În prima noapte de după accident am cerut cu disperare să mi se pună o mască de oxigen, respiram cu mare greutate, dar mi s-a spus că nu au aşa ceva.

3.Bucureşti. A doua zi am fost transportat în „orașul șmecheriei”, şi să vezi aici exemple de bun simţ şi compasiune. În Bucureşti am stat trei luni de zile, şi au supt de pe noi tot ce-au prins, cu nepăsare şi cu zâmbetul pe buze. O săptămână am stat la terapie intensivă şi doamnele asistente l-au trimis pe tatăl meu la cumpărături de câteva ori, pe banii noştri, desigur. Apoi am urcat pe secţia de recuperare, la acelaşi spital. Rapid am învăţat ce trebuie făcut, de la colegii de salon deja experimentaţi: sume de bani consistente la şeful cel mare, un personaj de temut; bani la asistente, tot mereu; bani la profesorii de sport; bani la infirmiere pentru cearşafuri infecte, cărora li se spunea curate; bani la infirmiere pentru a da o mână de ajutor când mi se făcea baie; bani la brancardieri; bani la liftieri şi portari; bani, bani şi iar bani. Pentru că era o problemă evidentă cu lenjeria de pat, asistenta şefă a spus însoţitorilor să aducă cearşafuri de acasă şi să-şi treacă numele pe ele, asigurându-ne că nu va fi nicio problemă. Aşa am făcut. Ne-a adus mama de acasă două cearşafuri pe care ne-am scris numele. Dar în ziua în care ne-au făcut ieşirea din spital, aceeaşi asistentă şefă ne-a aşteptat cu două infirmiere la lifturi şi ne-a scos tot ce aveam în sacoşe, acuzându-ne de furtul unor cearşafuri mizerabile. N-am trăit în viaţa mea o umilinţă mai mare. Şi mizeria umană nu s-a încheiat aici. Ajunşi jos, în curtea spitalului, am constatat că ambele paturi din ambulanţă erau deja ocupate de două persoane paraplegice (paralizate de la brâu în jos). N-am avut de ales şi am călătorit până la Mangalia cu o parte din corp pe băncuţa din stânga celor doi colegi de suferinţă şi cu cealaltă parte în căruciorul cu rotile, de care ţinea tatăl meu. Ne-au însoţit în aceeaşi salvare şi doi copilaşi mărişori, luaţi de la un alt spital din Bucureşti şi lăsaţi apoi la Techirghiol. În total 6 persoane plus şoferul. Interesul conducerii secţiei era ca pacienţii să nu facă mulţi purici pe acolo. Acea secţie de recuperare era ca „mierea pentru urs”, dorită de mulţi bolnavi care dădeau mult (bani, dar şi donaţii… televizoare, frigidere…) pentru a prinde un loc. Tot de acolo am rămas „alergic” la dovlecei; trei luni de zile ne-au servit o lătură numită „ciorbiță de dovlecel”, şi nu-mi amitesc să fi văzut vreodată o bucăţică de carne în ea. Avea cineva grijă să dispară. După părerea mea, singura partea bună sunt medicii foarte bine pregătiţi, poate cei mai buni din ţară. În rest, sloganul acelui spital din Capitală ar trebui să fie: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!”

4.Mangalia. N-am văzut o cameră de baie mai „obosită”. Obiectele sanitare erau sub orice critică şi rugina era la ea acasă. Uşile saloanelor erau de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi era suficient loc pe sub ele încât să se poată strecura un mârtan supraponderal. Dar aproape imediat am observat că e ceva mai bine ca în Bucureşti. Saloanele erau mai largi şi aerisite, mâncarea incomparabil mai bună şi însoţitorul avea propriul pat. În sfârşit, după trei luni de zile de chin, tatăl meu avea un pat pe care să se odihnească. Secţia avea doar un brancardier amărât, care trebuia să ne hămălească pe toţi în fiecare zi. Desigur că nu făcea faţă, avea şalele praf, aşa că a hămălit tatăl meu şi alţi însoţitori în locul lui. Dacă te împrieteneai cu cine trebuia, primeai sonde de unică folosinţă cât să-ţi ajungă şi pentru acasă. Am observat asta la băiatul lângă care am stat câteva zile; avea dulăpiorul plin de sonde şi le folosea o singură dată, aşa cum era normal. Noi foloseam o sondă de unică folosinţă de nenumărate ori, după care -vorba vine- o dezinfectam. În patul de la fereastră era un bărbat între 35 şi 40 de ani, rămas văduv de curând şi fără însoţitor. Săracul, abia îndrăznea să le spună infirmierelor că are nevoie la baie; vorbeau pe un ton ridicat cu el. De mâncare îi mai dădeau însoţitorii celorlalţi bolnavi. Făcuse o escară urâtă (rană) şi era mereu pe gânduri (avea 2 copii acasă, în Oltenia) , dar când te apropiai de el încerca să zâmbească. Dacă ajungi în spital fără să te mai poţi purta singur, şi n-ai pe nimeni drag care să te ajute, te mănâncă viermii la propriu. Bineînţeles că am cotizat ceva şi acolo, ca toată lumea, dar mult mai puţin în comparaţie cu „sejurul în oraşul șmecheriei”.

5.Alba Iulia. În oraşul meu drag am fost internat de trei ori în două spitale. La un spital am găsit condiţii total nepotrivite pentru o persoană imobilizată într-un cărucior (nu din vina personalului medical, era prea veche clădirea). Pentru a intra în salon şi pentru a merge la sala de gimnastică trebuia să urcăm mai multe trepte. Salonul era înghesuit şi între paturi abia încăpea un om în picioare; mutam din loc celelalte paturi atunci când trebuia să mă pun pe cărucior. Nu ştiu dacă secţia respectivă avea un brancardier angajat. Tatăl meu mă ridica din pat, în timp ce mama fugea repede la muncă în locul lui. Pentru aproape trei săptămâni, părinţii mei au dormit pe scaun, la marginea patului meu. La celălalt spital am găsit condiţii mai bune, medicul m-a pus singur în salon şi mama a avut un pat liber pe care s-a putut odihni. Mâncarea a fost bună la ambele spitale şi personalul medical destul de amabil. Am dat mici atenţii… pentru că aşa se obişnuieşte, dar am şi dorit asta din recunoştinţă. Ne-a surprins mult atitudinea unor medici. N-au vrut să ia nimic de la noi! Câţiva m-au vizitat şi acasă, m-au ajutat cum au putut şi au făcut asta gratuit.

6. Băile-Felix. Am fost o singură dată, în martie 1998, împreună cu tatăl meu. Felix-ul este puţin diferit, în sensul că atmosfera e mult mai relaxată, aşa cum e normal într-o staţiune. Ne-au cazat într-o cameră cu două paturi (unul pentru tata), chiar în aripa clădirii unde se aflau încăperile de tratament. Ieşeam din salon şi intrăm la proceduri şi sala de gimnastică. Eram singurul internat pe cărucior şi mi se făcea masaj la pat, adică nu mergeam la cabinetul de masaj. Pe cărucior mă cobora tatăl meu, ajutat de maseur sau de alte persoane. Condiţiile de cazare erau acceptabile, mâncarea bună şi personalul medical cu bun simţ. Am dat şi acolo câteva mici atenţii.

7.Oradea. În toamna lui 1998 am petrecut câteva zile în spitalul din Oradea, într-un salon de reanimare. Bărbaţi şi femei la un loc, gemete de durere şi tratamente intensive de după operaţii. Şi eu suferisem o operaţie. Despre personalul medical pot spune că era bine pregătit şi spitalul avea dotări bune (mă refer în mod special la aparatură). Am cotizat ceva şi acolo –nu mult-, dar parcă nici nu te gândeşti la asta când eşti bine tratat.

8.Cluj-Napoca. Am fost internat de două ori la recuperare, în toamna lui 1998 şi primăvara lui 1999. Dacă m-ar fi primit, aş mai fi mers. Dar medicul solid, de loc din judeţul Alba, i-a sugerat mamei că ar fi bine să nu mai mergem „că oricum nu mă mai fac bine”. Ajunsesem la acel spital prin intermediul unei rude, şi bănuiesc că eram ca un ghimpe în costiţele medicului. Adică nu putea lua… cum lua de la alţii. Oricum am mers pregătiţi cu bani, bibelouri şi ţuică de prune. Brancardierul venea să mă coboare din pat numai după rugăminţi şi întăritori. Şi asta se întâmpla numai dimineaţa; seara, dacă doream să-mi mai dezmorţesc oasele pe cărucior, trebuia să apelez la mila bărbaţilor aflaţi pe secţie ca însoţitori sau în vizită la vreun bolnav. Într-o zi m-a jignit un mare medic specialist în ecografie. În timp ce îmi explora abdomenul m-a întrebat ce am păţit, şi i-am spus. La care el îmi răspunde pe un ton ridicat: „Așa vă trebuie dacă săriţi ca proştii în cap!” Când nu era niciun pat liber în salon -se întâmpla rar să fie- , mama trebuia să doarmă pe scaun şi cu capul aşezat pe patul meu. Trei săptămâni de chin pentru ea. Spitalul arăta destul de obosit la capitolul dotări, dar condiţiile erau totuşi suportabile. Personalul medical era în general amabil şi mâncarea se putea mânca. Bineînţeles că am cotizat şi la Cluj, ca peste tot dealtfel.

Am văzut şi am simţit pe pielea mea multe murdării în spitale, dar ar fi greșit să generalizez, peste tot sunt oameni şi oameni. Omul bolnav nu are multe pretenţii, ci vrea să fie ajutat, înţeles şi respectat ca OM. Se poate face asta?

La plimbare printre zidurile Cetatii Alba Carolina

Vineri am ajuns din nou în zona istorică a oraşului meu drag, Alba Iulia. Anul trecut în luna iulie am mers în interiorul fortificaţiei până la Poarta a III-a, cea mai impunătoare dintre porţile cetăţii. În interiorul fortificaţiei am fost de nenumărate ori, dar ieri am mers în premieră prin şanţurile de apărare situate în partea de sud a cetăţii. Până în urmă cu câţiva ani era o zonă nevizitabilă, păzită de armată. Acum este deschisă publicului şi dispune de alei pietonale, sistem de iluminat şi, deocamdată, două terase unde se poate servi ceva bun şi răcoritor.

Am avut câteva mici dificultăți la înaintarea cu căruciorul, mă refer la câteva zone cu pietriş unde a trebuit să fiu împins cu putere şi cu roţile din faţă ridicate. În rest n-am întâmpinat probleme, trotuarele sunt largi şi bine construite. Am ajuns până în partea de est a cetăţii, de unde ne-am întors înapoi pentru că zona este în lucru. Bineînţeles că ar mai fi fost şi alte obiective de vizitat, dar mi-a fost imposibil să ajung acolo şi m-am mulţumit cu privirea admirativă. Şi mă refer aici la podul solid din lemn care traversează şanţul, şi la care se ajunge printr-o intrare arcuită aflată într-un zid al cetăţii, şi apoi hopa sus pe mai multe trepte din lemn. Mai sunt şi câteva puncte de observare amenajate sus pe ziduri, care oferă o bună vedere asupra unei părţi din impresionantul sistem de fortificaţii, precum şi o imagine panoramică deosebită spre împrejurimi. Sunt multe intrări-conexiuni şi spaţii cu ferestre prin ziduri, care fac legătura între diverse zone şi unde se pot amenaja restaurante, cafenele, cofetarii etc. Probabil că se vor face mai târziu, când lucrările vor fi finalizate, pentru că am văzut şi două parcări deja trasate.

Ca om de oraş ce sunt, am plătit pentru a simţi miros de grajd. Şi n-am fost deloc dezamăgit, miroase bine de tot. Glumesc. Am vizitat grajdul pentru caii negri superbi, care chiar merită văzuţi de aproape. Şi taxa modică percepută la intrare e folosită pentru întreţinerea cailor, aşa că am dat-o cu plăcere. Într-un ţarc micuţ de lângă trotuar, doi ponei oferă o bucurie gratuită copiilor, şi adulţilor le aduce un zâmbet pe chip. Responsabili cu ordinea sunt soldaţii îmbrăcaţi în uniforma armatei austriece medievale. Aceştia patrulează în câteva puncte strategice şi dau un farmec aparte cetăţii. Am întâlnit mai multe grupuri de turişti şi la terasa unde ne-am mai tras sufletul am remarcat amabilitatea personalului.

Sunt mulţumit pentru câte am reuşit să văd şi recunoscător prietenilor care au făcut posibilă ieşirea mea. Îmi pare rău că n-am putut face poze, aparatul meu foto ajunge în România abia luna viitoare.

Existau si parti bune inainte de 1989

Am văzut la ştiri o bătrânică căreia i se făcuse rău din cauza căldurii. La camera de gardă, o tânără a întrebat-o: “Aţi mâncat ceva astăzi?”, la care bătrânica a răspuns: “Nu!” Derutată, tânăra a întrebat-o din nou: “Nu aţi mâncat nimic astăzi?” Bătrânica, cu o voce caldă, i-a răspuns: “Nu, dar mâine iau pensia şi o să mănânc”. M-a impresionat demnitatea acelei femei în vârstă, mi-au venit lacrimi neaşteptate pe obraji, şi mi-am amintit de trecut.

Nu sunt un nostalgic al fostului regim comunist, pentru că am trăit acele vremuri de mari lipsuri de dinainte de 1989, dar nu pot să nu remarc și părţile bune din acea perioadă:

1. Toţi oamenii aveau serviciu. Cine nu vroia să muncească, era adus imediat de autorităţi pe “calea cea bună”.

2. Toţi oamenii aveau locuinţă. Dacă râvneai la un apartament mai mare şi mai tare, râvneau şi şefii cei mari la porcul din coteţul părinţilor tăi, la ţuica şi vinul tău, etc. dar problema se rezolva. Îmi amintesc şi acum de apartamentele goale de la parterul blocurilor, pe care nu le dorea nimeni pentru că aveau de unde alege. Se construia enorm de mult. O perioadă de timp ne-am ţinut bicicleta într-un astfel de apartament gol, situat pe scara mea de bloc.

3. Pensiile veneau la timp şi erau bunicele, chiar dacă nu prea aveai ce cumpăra din ele. Dar pensionarii erau mulţumiţi şi cunoşteau un sentiment de siguranţă.

4. Apa caldă şi căldura nu constituiau un motiv de stres.

5. Fiecare petic de pământ era lucrat. Am participat de mai multe ori la lucrări agricole alături de bunicii mei, desigur, pentru noi, copii, era un prilej de joacă. Dar îmi amintesc foarte bine că tot satul ieşea la munca câmpului şi era plin de utilaje agricole. Recoltele erau strânse apoi la Colectiv (fermă agricolă administrată de stat). Nu comentez nimic despre cât de bun sau rău era Colectivul, spun doar că bucate erau din belşug. De asemenea, toamna eram duşi de la şcoală la muncile câmpului, două sau trei săptămâni.

6. Toate fabricile funcţionau la capacitate maximă. Ne-au dus în numeroase excursii în acea perioadă, la fabrica de pâine, la fabrica de lapte, la fabrica de covoare, la fabrica de porţelan, la fabrica de încălţăminte, la fabrica de ciorapi etc.

7. Staţiunile de la mare şi de la munte ofereau condiţii mai bune decât în prezent.

8. Condiţiile din spitale erau mai bune şi personalul medical mai bine pregătit.

9. Învăţământul era peste ce se face acum, iar abandonul şcolar era aproape inexistent. Oricum, fiecare măgar –în frunte cu mine- care nu iubea şcoala, găsea ceva de muncă după absolvire.

10. Oamenii erau mai credincioşi. În acele vremuri se simţea cel mai bine dorinţa de libertate, şi Dumnezeu îi ajuta pe oameni să se simtă liberi.

11. Viaţa era mai simplă şi mai liniştită. Oamenii aveau mai mult timp liber, şi socializau mai mult. Vecinii băteau des unii la alţii, pentru că mereu lipsea uleiul, zaharul… şi se împrumutau după posibilităţi. Băncuţele de pe lângă blocuri erau ocupate până târziu în noapte pe perioada verii. Noi, copii, băteam mingea şi dimineaţa şi seara, pe lângă bloc. Acum, tot mai puţini oameni se adună la o poveste în faţa blocului. Îi văd că vin şi pleacă cu maşina, şi se grăbesc şi la venire şi la plecare. Mulţi salută în grabă, sunt tare ocupaţi şi fug la treburile lor. Deşi sunt mulţi copii în blocul meu şi în apropiere, îi văd rar la joacă. Uneori evit să ies în balcon pentru că mi-e urât de momentele în care nu văd pe nimeni afară. Văd cum se duce viaţa încet, văd o rutină teribilă în fiecare zi, văd oameni mereu grăbiţi care apar din când în când la fereastră.

Bineînţeles că s-au făcut multe greşeli înainte de 1989, şi mulţi oameni au suferit pe nedrept. Situaţia era departe de a fi satisfăcătoare. Era multă prostie şi răutate şi atunci. Şi era mai bine? Eu nu spun că era mai bine, spun că erau şi părţi bune la care astăzi, după 20 de ani de democraţie, abia dacă îndrăznim să visăm.

Dan Diaconescu, mai tare decat Zorro si Robin Hood

În această dimineaţă m-am trezit pe la ora 7 şi ceva, ce eu nu fac prea des, cu o durere urâtă la tâmpla stângă. Şi cum durerile de cap sunt o raritate pentru mine, mă gândesc că de vină sunt cele 10 minute în care m-am alăturat poporului pe OTV. Cred că m-am emoţionat prea tare văzând cele scrise pe ecran: “Viitorul preşedinte al României ascultă necazurile românilor”. Mai jos, la întrebarea “Credeţi că veţi trăi mai bine când Dan Diaconescu va fi preşedinte?”, peste 3000 de români au răspuns un “Da!” hotărât prin SMS. În studioul OTV atmosfera era apăsătoare din cauza necazurilor românilor. Mai multe persoane cu dosare în mâini aşteptau să-şi descarce sufletul chinuit în faţa viitorului preşedinte al ţării. Un bătrânel sprijinit într-o cârjă a mărturisit cu glasul tremurând despre ce nu-l lasă să doarmă noaptea, şi a încheiat cu: “Am venit să-mi faceţi dreptate!” În spatele omului era o bătrânică cu baticul înodat sub bărbie, avea privirea pierdută şi se vedea pe faţa dânsei că e ruptă de oboseală. Aştepta să-şi spună of-ul, dar îi trecuse de mult ora de somnic. Era în jur de 1.30 dimineaţa. La masă, aşezat pe scaun şi cu privirea aiurea, stătea gânditor însuşi viitorul preşedinte. Probabil medita în linişte la durerea semenilor săi. În stânga lui era blondina creaţă, îmi scăpa numele, ceva mai vorbăreaţă. Şi mi se pare normal să fie înfigăreaţă, doar va face parte din viitorul guvern.

De când a ieşit de la “mititica”, Dan Diaconescu s-a luptat ca un erou pentru poporul său. Ne-a mulţumit tuturor că i-am fost alături, ne-a bucurat viaţa întristată prin organizarea unui concert beton din care n-au lipsit lăutarii şi ne-a promis că va fi un preşedinte cum n-a văzut Parisul. Şi acum mă emoţionez, deja îmi lăcrimează ochii, când mă gândesc că din 2015 încolo toate nedreptăţile vor lua sfârşit. Şi e sigur că aşa va fi. Şi vom primi câte 20.000 euro de căciulă, fără să mişcăm un deget măcar. Trebuie doar să rezistăm până atunci. Sunt mândru că trăiesc în România, ţara OTV-ului. Sunt mândru că sunt contemporan cu Dan Diaconescu, un om care, deşi firav, este mai tare decât Zorro şi Robin Hood. Un singur lucru nu mi-e pe înţeles, şi anume ţinerea supuşilor treji toată noaptea. N-ar fi mai potrivit ca discuţiile inteligente, dătătoare de speranţă şi care ne hrănesc intelectul, să fie ţinute la ore mai potrivite? Mă gândesc la intervalul orar 18.00-23.30. Din PPR (Partidul Poporului Român) fac parte o groază de pensionari, cărora le pică ochii în gură la acele ore din noapte şi dimineaţa nu mai ştiu ce li s-a transmis de la centru. Chiar sper ca viitorul preşedinte să nu transmită comunicatele către ţara aşa cum este obişnuit, adică în miez de noapte.

Eu cand scriu, scriu

De o săptămână mă lupt cu căldura, noaptea nu am somn şi ziua nu reuşesc să fac mai nimic. Mă răcoresc puţin cu ajutorul ventilatorului care este pornit încă de dimineaţă, şi cu batista umezită în apă rece. Ciudat e faptul că în urmă cu doar două săptămâni m-am luptat cu frigul. Am avut momente din zi în care am stat cu căciula pe cap şi acoperit ca în timpul iernii. M-a scuturat frigul pe când stăteam în balcon, şi duminică trecută, după ce-am ieşit de la biserică, n-am reuşit să mai merg în oraş din cauza transpiraţiei reci care m-a adus aproape de un frison. Paralizia m-a făcut tare sensibil, atât la frig cât şi la căldură.

Dar n-am mai scris un rând pe blog de vreo două săptămâni, şi astăzi mi-am propus să trec peste lipsa dorinţei de a face ceva şi să scriu măcar câteva rânduri. N-am stat chiar în repaus total, pentru că n-am putut. A trebuit să actualizez de trei ori două galerii foto; o galerie mi-a scos peri albi. Alte două zile m-am ocupat de site-ul prietenilor mei de la Florida Construct, a trebuit să pun câteva materiale noi şi am împrospătat două bannere. Seara am stat în balcon şi până la ora 23, la aer. Mai puţin aseară, când balconul a fost mai degrabă cuptor.

Sâmbătă am reuşit să ajung pentru prima dată la “Drumul Dragostei“, o pensiune frumoasă din apropierea oraşului Alba Iulia. Pensiunea e situată în imediata apropiere a şoselei care duce în comuna Vințu de Jos. În urmă cu mulţi ani, pe locul acela era o plantaţie de hamei şi chiar lângă plantaţie erau terenuri agricole pe care eram duși în practică înainte de 1990. N-am mai mers pe acel drum din iunie 1997, când am fost la pescuit pe o baltă din apropiere. Acolo, pe malul apei, împreună cu doi prieteni, am plănuit scurta vacanţă la mare care mi-a schimbat destinul. Până la data accidentului, parcurgeam acel drum cam de trei ori pe săptămână, spre pieţele din Cugir, Orăștie și Hațeg. Acum peisajul este complet schimbat, adică în loc de teren agricol și plantaţii, sunt pensiuni, restaurante și hale uriaşe construite de diverse companii.

Iar m-am lungit cu detaliile, ce să fac, nu pot să nu-mi amintesc. La “Drumul Dragostei” am mers cu un scop precis, acela de a fi alături de Sorin şi Naomi, în cel mai special moment al vieţii lor: ceremonia cununiei religioase. Mă simt binecuvântat că am fost martor la o festivitate cu un farmec aparte, într-o locaţie superbă. M-a impresionat profund TOTUL!

Printre băncuțele aşezate meticulos era întins un covoraş alb, pe care au păşit familiile celor doi miri, domnişorii şi domnişoarele de onoare, şi mireasa la braţul tatălui său. În partea din faţă era un cadru din lemn lăcuit peste care erau trecute mai multe fâşii de pânză albă. Mirii s-au aşezat pe băncuţa lor, în locul pregătit special pentru ei, de unde puţeau fi văzuţi de toţi nuntașii. În dreapta mirilor era aşezat un trunchi de copac pe post de amvon, iar în stânga, sub un cort alb, se aflau tinerii responsabili cu muzica.

Eu am stat în partea stângă, pe terasa unei camere de la pensiune, la umbră. M-am pregătit şi pentru soare, cu umbrelă şi cămaşă cu mâneca lungă; vara trecută mi-am pârlit ambele mâini de la coate în jos şi am avut mâna dreaptă umflată două săptămâni. N-am rămas la recepţie, deşi mirii și-au dorit asta. Şi mie mi-ar fi făcut o deosebită plăcere, dar a trebuit să accept că sunt neputincios. Și cred că am luat cea mai bună decizie. După ce ne-am întors acasă, amândoi –eu și mama mea- am picat laţi, eu am dormit ca mort vreo patru ore. Închei prin a mulţumi şi pe această cale celor care au făcut posibilă deplasarea mea: Dana U., Ionică O., Florin S. şi Adrian T.. Apreciez efortul şi disponibilitatea dumneavoastră!

Pentru diseară am plănuită o nouă ieşire în oaza mea de verdeaţă, printre muşcatele mamei, de unde priveliştea este mereu surprinzătoare. În balcon, desigur, unde altundeva?