Profesionalism, corectitudine si sprijin pentru cei bolnavi

În luna august 2008, scriam despre dorinţa autorităților de a reevalua toate persoanele cu handicap. La vremea respectivă autorităţile erau “îngrijorate” de faptul că într-un singur an, în România, numărul acestora a crescut cu o 100.000. Adică în martie 2007, în întreaga ţară erau înregistrate 430.000 de persoane cu handicap, iar un an mai târziu numărul lor ajunsese la 530.000. Desigur, aveam îndoieli cu privire la corectitudinea reevaluării.

Acum suntem în februarie 2010, “anul ieşirii din criză”, şi această problemă spinoasă a revenit în forţă. Săptămâna aceasta am aflat că autorităţile au reevaluat cu profesionalism şi corectitudine, astfel că numărul persoanelor cu handicap a ajuns la 900.000. Spuneam în articolul din 2008 şi spun şi acum: nu am nimic cu nimeni (bolnavii închipuiţi), dar nu mi se pare corect ca tot cei amărâţi şi cu adevărat bolnavi să aibă de suferit. Seara trecută am vorbit cu un prieten şi coleg de suferinţă, care mi-a spus: „Cristi, mama mea n-a primit salariul pentru însoţitor de 6 luni de zile.‟ Noaptea trecută, în direct la “televiziunea poporului”, premierul Emil Boc a spus: „Astăzi, în România, nu există nicio problemă la plata salariilor şi pensiilor!‟

Eu am primit salariul pentru însoţitor pe acelaşi cupon cu pensia; a început să-mi vină pe cuponul de pensie de vreo 8 ani, după decesul unei doamne pe care o aveam angajată ca însoţitor. Chiar dacă am avut de pierdut (şi mă refer aici la mama mea, care ar fi putut să aibă mai multă vechime pe cartea de muncă), n-am mai angajat pe nimeni ca însoţitor. Sunt banii din care trăim şi, fiindcă vin pe acelaşi cupon cu pensia mea de boală, îi primim la timp. Ne-am temut de situaţia în care se află Gigel, prietenul meu de suferinţă, care ar trebui să primească salariul pentru însoţitor de la Primărie.

Sper că persoanele cu adevărat bolnave îşi vor primi indemnizaţiile corespunzătoare, fără a fi supuse la alte umilinţe (gen cumulul pensie-salariu). Nu sunt bani mulţi, dar sunt absolut necesari pentru supravieţuire.

Din septembrie totul se plateste in spital

Gata cu gratuităţile! Vremurile în care totul era gratuit în spitale au trecut. Din septembrie, dacă doar veţi schimba o vorbă cu medicul de familie şi acesta vă recomandă să faceţi sport, să mâncaţi sănătos ori să-l deranjaţi mai des, pregătiţi 5 lei. În situaţia în care chemaţi o ambulanţă la domiciliu şi nu sunteţi suficient de bolnav sau nu trebuie să va internaţi în spital, pregătiţi 25 de lei. Pentru o săptămână de cazare într-o unitate sanitară, pregătiţi 100 de lei. Pentru siguranţa Dvs. mai pregătiţi şi ceva suplimentar…

Fiecare român ar trebui să plătească 600 de lei pe an pentru îngrijirile medicale. Dacă omul a depăşit această sumă şi se îmbolnăveşte va beneficia de gratuitate. Nu e deloc rău, cine mai are zile de trăit va fi gratis oblojit. Într-un an, aceste plăţi suplimentare vor îngrăşa bugetul sănătăţii cu 200 de milioane de euro. Desigur, condiţiile din spitale vor fi incomparabil mai bune.

În jur de 8.900.000 de români sunt scutiţi de la noua contribuţie: pensionarii, copii, şomerii, veteranii de război, persoanele cu handicap şi 160.000 de cadre sanitare. Din fericire am un handicap şi mama mea este pensionară, prin urmare suntem scutiţi de la plata noilor contribuţii de sănătate. Cred că de luna viitoare vom fi o bucurie pentru medicul de familie. În sfârşit, jos pălăria în faţa celor care au decis în favoarea categoriilor defavorizate. Aceste categorii de persoane vor trebui să pregătească numai ceva suplimentar…

Batranetea, cea mai fericita perioada a vietii, spun psihologii

“Prea mulţi tineri presupun că îmbătrânirea este inevitabil un proces de îmbolnăvire, de lipsă de mobilitate şi dependenţă de alţii. Totuşi, această situaţie este departe de a fi adevărată în foarte multe cazuri”, spune Andrew Harrop, preşedintele unei asociaţii britanice de prevenire a problemelor legate de îmbătrânire. “Mulţi bătrâni au vieţi active şi sănătoase, îmbogăţite de experienţă. Acest studiu nu face decât să întărească ideea că bătrâneţea poate fi o experienţă extraordinară”, adaugă el.

Citeşte toată ştirea pe realitatea.net

Citind acest articol mi-am amintit că şi eu am scris pe aceeaşi temă, cu peste un an în urmă. (vezi aici) Mă enervează psihologii ăştia de peste hotare care tot fac la studii în ţările lor plicticoase şi pe noi ne ignoră. Păi să vină la noi, să vadă aici pensionari activi cu vieţi “îmbogăţite de experienţă”. Din punctul acesta de vedere, la noi e mai “bine” decât în Marea Britanie sau America. Acolo îţi poţi petrece nopţile împreună cu alţi pensionari în faţa caselor judeţene de pensii? Acolo te poţi lua la trântă cu alţi pensionari la crâşma infectă din apropierea casei sau la coada pentru un loc într-o staţiune obosită, la coada de la farmacie, la coada pentru un blid de fasole cu cârnaţi ori la pupatul moaştelor? Acolo poţi discuta, pe lângă bloc ori la poarta casei tale, despre ştiri de senzaţie văzute noapte de noapte în exclusivitate numai la OTV? Acolo ai posibilitatea să fi activ până la 90 de ani, să-ţi lucrezi petecul de pământ alături de murgul tău şi să-ţi ajuţi copii plecaţi la muncă pe glia altora, crescându-le copii?

Am enumerat numai câteva dintre numeroasele activităţi ale pensionarilor noştrii, şi vin străinii ăştia şi ne aruncă sub nas studiile lor, despre bătrâni care mai fac mişcare numai în sălile de fitness şi la serile dansante, care îşi petrec timpul în croaziere, tolăniţi pe şezlonguri, cu burţile la soare. Păi astea sunt “vieţi active îmbogăţite de experienţă”?

O femeie din Marea Britanie s-a luptat in justitie pentru a fi eutanasiata in Elvetia

Victorie amara, in Marea Britanie, unde o femeie atinsa de o boala incurabila a reusit sa clinteasca lucrurile in privinta sinuciderii asistate.

Citeşte toată ştirea pe stirileprotv.ro

Zilele trecute am văzut la TV un nou caz de „victorie a demnităţii în faţa morţii”, tot în Marea Britanie. Cred că este al 3-lea caz de acest fel din Regatul Unit, despre care am auzit în ultimii doi ani. Cu toţii au ales deja celebra clinică elveţiană, pentru a-şi găsi “alinarea” şi a-şi da suflarea de pe urmă.

Nu scriu aceste rânduri cu gând de judecată şi nici cu răutate, ci scriu cu dragoste şi copleşit de tristeţe. Sunt trist de câte ori aud că cineva a renunţat de bunăvoie la viaţă. Sinuciderea asistată tot sinucidere se numeşte şi tot repercursiuni veşnice are, atât pentru persoana în cauză cât şi pentru cei care o vor ajuta să moară. Da, “victoria” lui Debbie Purdy este de fapt o mare înfrângere. De acord, fiecare om are dreptul să decidă pentru viaţa lui, respect asta, dar nu pot să-i spun unui om cu gânduri sinucigaşe că îl înţeleg, că bine face. Consider că o viaţă demnă este o viaţă trăită până la capăt, cu bune şi rele, fără a grăbi intenţionat procesul natural al morţii. Aş fi vrut ca Debbie şi ceilalţi care s-au sinucis, asistat ori neasistat, să poată spune: „Viaţa mea nu este deloc uşoară. Dumnezeu ştie de ce este aşa… Cred că El mă va ajuta să depăşesc orice obstacol, oricât de greu ar fi de trecut”. Cine poate spune asta din toată inima înseamnă că nu a trăit degeaba, înseamnă curaj, demnitate, credinţă, speranţă şi victorie.

Mai este un aspect pe care nu-l înţeleg pe deplin: Dacă valorile etice şi morale nu prezintă interes pentru tine, şi dacă nimeni şi nimic nu îţi poate schimba hotărârea de a renunţa la viaţă, atunci de ce îţi mai pierzi timpul prin tribunale, pe la TV şi prin Elveţia? Numai medicii din Elveţia ştiu să administreze un cocktail de medicamente ucigător? Chiar nu găseşti o metodă prin care să-ţi îndeplineşti “dorinţa arzătoare” stând acasă?

Prin cazuri de genul acesta se urmăreşte schimbarea legislaţiei privind sinuciderea asistată. Vor reuşi să schimbe legile la ei şi după un timp îşi vor întoarce privirile spre noi. Ne vor îndesa pe gât noile reglementări şi nu-i vom putea opri. Cu multe poveşti umaniste, vor reuşi să ne convingă că eutanasia trebuie legiferată, pentru evitarea abuzurilor, dar adevărul este că prin eutanasiere se deschide calea spre abuzuri şi erori medicale, chiar infracţiuni.

 Loading ...

Directia de Asistenta Sociala Mures cumpara tigari pentru asistati

“Este vorba despre procedura de achiziţie a 25.000 de pachete de ţigări, necesare pentru un an. Ţigările urmează să fie distribuite persoanelor adulte din centrele respective, care nu au venituri şi care fumează, fiind dependente de nicotină”, a explicat Schmidt.

Citeşte toată ştirea pe evz.ro

Astăzi este Ziua Mondială Antifumat. Din presă aflăm că ţara noastră ocupă locul patru în Uniunea Europeană la numărul de fumători, şi conform unui studiu al Centrului pentru Politici de Sănătate aflăm că, anual, 33.000 de români mor din cauza unor boli agravate de fumat.

Ieri am aflat de la tv, că Direcţia de Asistenţă Socială Mureş a alocat un buget de 300.000 de lei pentru achiziţionarea de ţigări pentru asistaţi. După părerea mea, e o acţiune aberantă, dar poate că cei care au gândit-o sunt mai inteligenţi. Ei cunosc nevoile esenţiale ale asistaţilor şi de aceea fac această “faptă bună”. Am înţeles că aşa se procedează de 15 ani. Da, poate că e mai uşor să “arzi” banii decât să-i investeşti în măsuri menite să ajute pe fumători în a abandona această deprindere.

Dar în lumea de azi orice este posibil. Nu ne mai miră nimic. Zilele trecute,  deputaţii germani au adoptat, după mai mulţi ani de dezbateri, un proiect de lege care permite prescrierea medicală a heroinei pentru bolnavii care sunt foarte dependenţi de acest drog.

Acum e mişto să fii vicios, dar nu e deloc mişto să fii neputincios. Dacă printr-o împrejurare nefericită ajungi să faci pipi pe tine, vei începe să înţelegi că nici o instituţie nu este interesată de dependenţa ta de scutece de unică folosinţă (pamperşi). Nu vei avea de ales şi, cu zâmbetul pe buze, îţi vei da toată pensia pe scutece, adică vei face pipi pe ea.  Te vei consola cu gândul că aşa e viaţa pentru unii dintre noi, şi vei fii plin de speranţă la auzul veştilor despre cei mai dependenţi decât tine, care sunt “ajutaţi atât de eficient” de către instituţiile statului.