Experiente personale pe patul de spital

După tragedia de la Maternitatea Giuleşti am auzit comentarii pline de mirare legate de spaga din spitalele de stat şi de alte situaţii revoltătoare. Mulţi oameni şcoliţi şi bănoși de la noi au ieşit din globul lor de sticlă în direct pe sticlă, negrii de supărare pe sistemul de sănătate românesc. Peste noapte au înţeles perfect durerea şi umilinţa îndurată de cei mulţi, şi vor să se schimbe ceva. Gândul că „oamenii plătesc 10 lei la liftier, 5 lei la infirmiera cu cearşaful curat şi 10 lei la gardianul de la intrare” le provoacă insomnii. Urmărind această vorbărie goală, m-am simţit penibil. Parcă mi-a fost ruşine. Nu ştiu de ce. Sunt revoltat că se discută despre aceste probleme numai când se întâmplă o nenorocire. Am sperat mereu că sistemul medical se va schimba în bine, dar încă nu s-a schimbat nimic.

Nu voi scrie nume de persoane şi spitale, ci voi scrie despre câteva situaţii de necrezut, nepotrivite, umilitoare, nedrepte, jenante, dar şi de lăudat, trăite de mine şi de familia mea între anii 1997 şi 1999, la spitale din Constanţa, Bucureşti, Alba, Cluj şi Bihor. Sunt amănunte cunoscute de o parte dintre prietenii noştri, dar n-am mai scris pe acest subiect până acum. Nu, încă nu m-am vindecat miraculos, dar în ultimii 10 ani n-am mai fost internat în spital decât o singură dată, pentru câteva zile, în aprilie 2005. Prefer să mă întreţin acasă pentru că în spitale nu sunt condiţii şi nu mi se face mare brânză. Pe la spital mai ajung doar atunci când intervine o problemă gravă.

1.Costineşti. Imediat după ce-am fost scos din apă şi mi s-a dat primul ajutor la malul mării, un salvamar musculos m-a luat în spate ca pe un scac de cartofi şi m-a dus în fugă până la maşina punctului sanitar din staţiune. Trebuia să fie instruit cu privire la facturile de coloană frecvente în ape, şi să-mi dea primul ajutor în mod corespunzător. Nu avea voie să mă transporte cu capul în jos, bălăngănindu-se şi lovindu-se de trupul lui.

2.Constanţa. În prima noapte de după accident am cerut cu disperare să mi se pună o mască de oxigen, respiram cu mare greutate, dar mi s-a spus că nu au aşa ceva.

3.Bucureşti. A doua zi am fost transportat în „orașul șmecheriei”, şi să vezi aici exemple de bun simţ şi compasiune. În Bucureşti am stat trei luni de zile, şi au supt de pe noi tot ce-au prins, cu nepăsare şi cu zâmbetul pe buze. O săptămână am stat la terapie intensivă şi doamnele asistente l-au trimis pe tatăl meu la cumpărături de câteva ori, pe banii noştri, desigur. Apoi am urcat pe secţia de recuperare, la acelaşi spital. Rapid am învăţat ce trebuie făcut, de la colegii de salon deja experimentaţi: sume de bani consistente la şeful cel mare, un personaj de temut; bani la asistente, tot mereu; bani la profesorii de sport; bani la infirmiere pentru cearşafuri infecte, cărora li se spunea curate; bani la infirmiere pentru a da o mână de ajutor când mi se făcea baie; bani la brancardieri; bani la liftieri şi portari; bani, bani şi iar bani. Pentru că era o problemă evidentă cu lenjeria de pat, asistenta şefă a spus însoţitorilor să aducă cearşafuri de acasă şi să-şi treacă numele pe ele, asigurându-ne că nu va fi nicio problemă. Aşa am făcut. Ne-a adus mama de acasă două cearşafuri pe care ne-am scris numele. Dar în ziua în care ne-au făcut ieşirea din spital, aceeaşi asistentă şefă ne-a aşteptat cu două infirmiere la lifturi şi ne-a scos tot ce aveam în sacoşe, acuzându-ne de furtul unor cearşafuri mizerabile. N-am trăit în viaţa mea o umilinţă mai mare. Şi mizeria umană nu s-a încheiat aici. Ajunşi jos, în curtea spitalului, am constatat că ambele paturi din ambulanţă erau deja ocupate de două persoane paraplegice (paralizate de la brâu în jos). N-am avut de ales şi am călătorit până la Mangalia cu o parte din corp pe băncuţa din stânga celor doi colegi de suferinţă şi cu cealaltă parte în căruciorul cu rotile, de care ţinea tatăl meu. Ne-au însoţit în aceeaşi salvare şi doi copilaşi mărişori, luaţi de la un alt spital din Bucureşti şi lăsaţi apoi la Techirghiol. În total 6 persoane plus şoferul. Interesul conducerii secţiei era ca pacienţii să nu facă mulţi purici pe acolo. Acea secţie de recuperare era ca „mierea pentru urs”, dorită de mulţi bolnavi care dădeau mult (bani, dar şi donaţii… televizoare, frigidere…) pentru a prinde un loc. Tot de acolo am rămas „alergic” la dovlecei; trei luni de zile ne-au servit o lătură numită „ciorbiță de dovlecel”, şi nu-mi amitesc să fi văzut vreodată o bucăţică de carne în ea. Avea cineva grijă să dispară. După părerea mea, singura partea bună sunt medicii foarte bine pregătiţi, poate cei mai buni din ţară. În rest, sloganul acelui spital din Capitală ar trebui să fie: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!”

4.Mangalia. N-am văzut o cameră de baie mai „obosită”. Obiectele sanitare erau sub orice critică şi rugina era la ea acasă. Uşile saloanelor erau de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi era suficient loc pe sub ele încât să se poată strecura un mârtan supraponderal. Dar aproape imediat am observat că e ceva mai bine ca în Bucureşti. Saloanele erau mai largi şi aerisite, mâncarea incomparabil mai bună şi însoţitorul avea propriul pat. În sfârşit, după trei luni de zile de chin, tatăl meu avea un pat pe care să se odihnească. Secţia avea doar un brancardier amărât, care trebuia să ne hămălească pe toţi în fiecare zi. Desigur că nu făcea faţă, avea şalele praf, aşa că a hămălit tatăl meu şi alţi însoţitori în locul lui. Dacă te împrieteneai cu cine trebuia, primeai sonde de unică folosinţă cât să-ţi ajungă şi pentru acasă. Am observat asta la băiatul lângă care am stat câteva zile; avea dulăpiorul plin de sonde şi le folosea o singură dată, aşa cum era normal. Noi foloseam o sondă de unică folosinţă de nenumărate ori, după care -vorba vine- o dezinfectam. În patul de la fereastră era un bărbat între 35 şi 40 de ani, rămas văduv de curând şi fără însoţitor. Săracul, abia îndrăznea să le spună infirmierelor că are nevoie la baie; vorbeau pe un ton ridicat cu el. De mâncare îi mai dădeau însoţitorii celorlalţi bolnavi. Făcuse o escară urâtă (rană) şi era mereu pe gânduri (avea 2 copii acasă, în Oltenia) , dar când te apropiai de el încerca să zâmbească. Dacă ajungi în spital fără să te mai poţi purta singur, şi n-ai pe nimeni drag care să te ajute, te mănâncă viermii la propriu. Bineînţeles că am cotizat ceva şi acolo, ca toată lumea, dar mult mai puţin în comparaţie cu „sejurul în oraşul șmecheriei”.

5.Alba Iulia. În oraşul meu drag am fost internat de trei ori în două spitale. La un spital am găsit condiţii total nepotrivite pentru o persoană imobilizată într-un cărucior (nu din vina personalului medical, era prea veche clădirea). Pentru a intra în salon şi pentru a merge la sala de gimnastică trebuia să urcăm mai multe trepte. Salonul era înghesuit şi între paturi abia încăpea un om în picioare; mutam din loc celelalte paturi atunci când trebuia să mă pun pe cărucior. Nu ştiu dacă secţia respectivă avea un brancardier angajat. Tatăl meu mă ridica din pat, în timp ce mama fugea repede la muncă în locul lui. Pentru aproape trei săptămâni, părinţii mei au dormit pe scaun, la marginea patului meu. La celălalt spital am găsit condiţii mai bune, medicul m-a pus singur în salon şi mama a avut un pat liber pe care s-a putut odihni. Mâncarea a fost bună la ambele spitale şi personalul medical destul de amabil. Am dat mici atenţii… pentru că aşa se obişnuieşte, dar am şi dorit asta din recunoştinţă. Ne-a surprins mult atitudinea unor medici. N-au vrut să ia nimic de la noi! Câţiva m-au vizitat şi acasă, m-au ajutat cum au putut şi au făcut asta gratuit.

6. Băile-Felix. Am fost o singură dată, în martie 1998, împreună cu tatăl meu. Felix-ul este puţin diferit, în sensul că atmosfera e mult mai relaxată, aşa cum e normal într-o staţiune. Ne-au cazat într-o cameră cu două paturi (unul pentru tata), chiar în aripa clădirii unde se aflau încăperile de tratament. Ieşeam din salon şi intrăm la proceduri şi sala de gimnastică. Eram singurul internat pe cărucior şi mi se făcea masaj la pat, adică nu mergeam la cabinetul de masaj. Pe cărucior mă cobora tatăl meu, ajutat de maseur sau de alte persoane. Condiţiile de cazare erau acceptabile, mâncarea bună şi personalul medical cu bun simţ. Am dat şi acolo câteva mici atenţii.

7.Oradea. În toamna lui 1998 am petrecut câteva zile în spitalul din Oradea, într-un salon de reanimare. Bărbaţi şi femei la un loc, gemete de durere şi tratamente intensive de după operaţii. Şi eu suferisem o operaţie. Despre personalul medical pot spune că era bine pregătit şi spitalul avea dotări bune (mă refer în mod special la aparatură). Am cotizat ceva şi acolo –nu mult-, dar parcă nici nu te gândeşti la asta când eşti bine tratat.

8.Cluj-Napoca. Am fost internat de două ori la recuperare, în toamna lui 1998 şi primăvara lui 1999. Dacă m-ar fi primit, aş mai fi mers. Dar medicul solid, de loc din judeţul Alba, i-a sugerat mamei că ar fi bine să nu mai mergem „că oricum nu mă mai fac bine”. Ajunsesem la acel spital prin intermediul unei rude, şi bănuiesc că eram ca un ghimpe în costiţele medicului. Adică nu putea lua… cum lua de la alţii. Oricum am mers pregătiţi cu bani, bibelouri şi ţuică de prune. Brancardierul venea să mă coboare din pat numai după rugăminţi şi întăritori. Şi asta se întâmpla numai dimineaţa; seara, dacă doream să-mi mai dezmorţesc oasele pe cărucior, trebuia să apelez la mila bărbaţilor aflaţi pe secţie ca însoţitori sau în vizită la vreun bolnav. Într-o zi m-a jignit un mare medic specialist în ecografie. În timp ce îmi explora abdomenul m-a întrebat ce am păţit, şi i-am spus. La care el îmi răspunde pe un ton ridicat: „Așa vă trebuie dacă săriţi ca proştii în cap!” Când nu era niciun pat liber în salon -se întâmpla rar să fie- , mama trebuia să doarmă pe scaun şi cu capul aşezat pe patul meu. Trei săptămâni de chin pentru ea. Spitalul arăta destul de obosit la capitolul dotări, dar condiţiile erau totuşi suportabile. Personalul medical era în general amabil şi mâncarea se putea mânca. Bineînţeles că am cotizat şi la Cluj, ca peste tot dealtfel.

Am văzut şi am simţit pe pielea mea multe murdării în spitale, dar ar fi greșit să generalizez, peste tot sunt oameni şi oameni. Omul bolnav nu are multe pretenţii, ci vrea să fie ajutat, înţeles şi respectat ca OM. Se poate face asta?

Oameni paralizati care isi traiesc viata aproape de normalitate

Sâmbătă noaptea am urmărit un documentar pe Discovery Travel & Living care m-a lăsat cu gura căscată. A fost despre o familie simplă de americani din Florida, şi despre naşterea primului lor copil. N-ar fi fost nimic special, dacă tânăra mamă n-ar fi fost cu adevărat specială. Avea puţin peste 30 de ani şi în urma unui accident suferise o fractură la coloana vertebrală cervicală (şi-a rupt gâtul). Paralizată aproape complet (nu se putea întoarce singură de pe o parte pe alta în pat), această femeie s-a căsătorit cu un bărbat sănătos şi a avut curajul de a deveni mamă.

În urmă cu câteva luni de zile, pe acelaşi canal de televiziune, am urmărit o emisiune cu renovări de case în care întreprinzător era un tânăr din Carolina de Sud, la fel de neputincios (rămăsese paralizat tot în urma unei fracturi la coloană în zona gâtului). Acesta nu cunoştea viaţa între patru pereţi, era mereu la muncă sau pe dealurile din apropiere unde practica off-road-ul. Bineînţeles că era doar copilot, dar pentru un tetraplegic e o performanţă remarcabilă.

Pentru mulţi dintre Dvs. cele scrise mai sus nu înseamnă prea mult, dar pentru persoanele ca şi mine înseamnă speranţă-speranţă într-o viaţă cât mai aproape de normalitate. În America am văzut case şi maşini adaptate, carucioare performante, asistenţi personali care se ocupau de toate cele necesare… şi medici deschişi şi amabili. Visez să văd toate acestea întâmplându-se şi în ţara mea, în timpul vieţii mele.

Profesionalism, corectitudine si sprijin pentru cei bolnavi

În luna august 2008, scriam despre dorinţa autorităților de a reevalua toate persoanele cu handicap. La vremea respectivă autorităţile erau “îngrijorate” de faptul că într-un singur an, în România, numărul acestora a crescut cu o 100.000. Adică în martie 2007, în întreaga ţară erau înregistrate 430.000 de persoane cu handicap, iar un an mai târziu numărul lor ajunsese la 530.000. Desigur, aveam îndoieli cu privire la corectitudinea reevaluării.

Acum suntem în februarie 2010, “anul ieşirii din criză”, şi această problemă spinoasă a revenit în forţă. Săptămâna aceasta am aflat că autorităţile au reevaluat cu profesionalism şi corectitudine, astfel că numărul persoanelor cu handicap a ajuns la 900.000. Spuneam în articolul din 2008 şi spun şi acum: nu am nimic cu nimeni (bolnavii închipuiţi), dar nu mi se pare corect ca tot cei amărâţi şi cu adevărat bolnavi să aibă de suferit. Seara trecută am vorbit cu un prieten şi coleg de suferinţă, care mi-a spus: „Cristi, mama mea n-a primit salariul pentru însoţitor de 6 luni de zile.‟ Noaptea trecută, în direct la “televiziunea poporului”, premierul Emil Boc a spus: „Astăzi, în România, nu există nicio problemă la plata salariilor şi pensiilor!‟

Eu am primit salariul pentru însoţitor pe acelaşi cupon cu pensia; a început să-mi vină pe cuponul de pensie de vreo 8 ani, după decesul unei doamne pe care o aveam angajată ca însoţitor. Chiar dacă am avut de pierdut (şi mă refer aici la mama mea, care ar fi putut să aibă mai multă vechime pe cartea de muncă), n-am mai angajat pe nimeni ca însoţitor. Sunt banii din care trăim şi, fiindcă vin pe acelaşi cupon cu pensia mea de boală, îi primim la timp. Ne-am temut de situaţia în care se află Gigel, prietenul meu de suferinţă, care ar trebui să primească salariul pentru însoţitor de la Primărie.

Sper că persoanele cu adevărat bolnave îşi vor primi indemnizaţiile corespunzătoare, fără a fi supuse la alte umilinţe (gen cumulul pensie-salariu). Nu sunt bani mulţi, dar sunt absolut necesari pentru supravieţuire.

Din septembrie totul se plateste in spital

Gata cu gratuităţile! Vremurile în care totul era gratuit în spitale au trecut. Din septembrie, dacă doar veţi schimba o vorbă cu medicul de familie şi acesta vă recomandă să faceţi sport, să mâncaţi sănătos ori să-l deranjaţi mai des, pregătiţi 5 lei. În situaţia în care chemaţi o ambulanţă la domiciliu şi nu sunteţi suficient de bolnav sau nu trebuie să va internaţi în spital, pregătiţi 25 de lei. Pentru o săptămână de cazare într-o unitate sanitară, pregătiţi 100 de lei. Pentru siguranţa Dvs. mai pregătiţi şi ceva suplimentar…

Fiecare român ar trebui să plătească 600 de lei pe an pentru îngrijirile medicale. Dacă omul a depăşit această sumă şi se îmbolnăveşte va beneficia de gratuitate. Nu e deloc rău, cine mai are zile de trăit va fi gratis oblojit. Într-un an, aceste plăţi suplimentare vor îngrăşa bugetul sănătăţii cu 200 de milioane de euro. Desigur, condiţiile din spitale vor fi incomparabil mai bune.

În jur de 8.900.000 de români sunt scutiţi de la noua contribuţie: pensionarii, copii, şomerii, veteranii de război, persoanele cu handicap şi 160.000 de cadre sanitare. Din fericire am un handicap şi mama mea este pensionară, prin urmare suntem scutiţi de la plata noilor contribuţii de sănătate. Cred că de luna viitoare vom fi o bucurie pentru medicul de familie. În sfârşit, jos pălăria în faţa celor care au decis în favoarea categoriilor defavorizate. Aceste categorii de persoane vor trebui să pregătească numai ceva suplimentar…

Batranetea, cea mai fericita perioada a vietii, spun psihologii

“Prea mulţi tineri presupun că îmbătrânirea este inevitabil un proces de îmbolnăvire, de lipsă de mobilitate şi dependenţă de alţii. Totuşi, această situaţie este departe de a fi adevărată în foarte multe cazuri”, spune Andrew Harrop, preşedintele unei asociaţii britanice de prevenire a problemelor legate de îmbătrânire. “Mulţi bătrâni au vieţi active şi sănătoase, îmbogăţite de experienţă. Acest studiu nu face decât să întărească ideea că bătrâneţea poate fi o experienţă extraordinară”, adaugă el.

Citeşte toată ştirea pe realitatea.net

Citind acest articol mi-am amintit că şi eu am scris pe aceeaşi temă, cu peste un an în urmă. (vezi aici) Mă enervează psihologii ăştia de peste hotare care tot fac la studii în ţările lor plicticoase şi pe noi ne ignoră. Păi să vină la noi, să vadă aici pensionari activi cu vieţi “îmbogăţite de experienţă”. Din punctul acesta de vedere, la noi e mai “bine” decât în Marea Britanie sau America. Acolo îţi poţi petrece nopţile împreună cu alţi pensionari în faţa caselor judeţene de pensii? Acolo te poţi lua la trântă cu alţi pensionari la crâşma infectă din apropierea casei sau la coada pentru un loc într-o staţiune obosită, la coada de la farmacie, la coada pentru un blid de fasole cu cârnaţi ori la pupatul moaştelor? Acolo poţi discuta, pe lângă bloc ori la poarta casei tale, despre ştiri de senzaţie văzute noapte de noapte în exclusivitate numai la OTV? Acolo ai posibilitatea să fi activ până la 90 de ani, să-ţi lucrezi petecul de pământ alături de murgul tău şi să-ţi ajuţi copii plecaţi la muncă pe glia altora, crescându-le copii?

Am enumerat numai câteva dintre numeroasele activităţi ale pensionarilor noştrii, şi vin străinii ăştia şi ne aruncă sub nas studiile lor, despre bătrâni care mai fac mişcare numai în sălile de fitness şi la serile dansante, care îşi petrec timpul în croaziere, tolăniţi pe şezlonguri, cu burţile la soare. Păi astea sunt “vieţi active îmbogăţite de experienţă”?