Oamenii plesnesc de fericire la varsta de 74 de ani

74 de ani e vârsta ideală pentru fericirea oamenilor, arată un studiu realizat de o echipă de cercetători americani şi britanici şi citat de Telegraph.co.uk. Ei au identificat şi “motivele” fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înşişi. Potrivit studiului, cea mai “nefericită” perioadă din viaţa oamenilor este cea cuprinsă între adolescență şi vârsta de 40 de ani. După 46 de ani însă, fericirea urcă progresiv, atingând apogeul la 74 de ani, susţin cercetătorii.

Citeşte toată ştirea pe hotnews.ro

În urmă cu câteva zile am citit articolul pe HotNews.ro, dar până azi n-am reuşit să-mi dau cu părerea. Articolele astea cu pensionari care plesnesc de fericire se lipesc în mod ciudat de mine, cred că este al treilea pe aceeaşi temă despre care scriu.

La fel ca şi studiul despre care am scris vara trecută, şi acesta este realizat în Marea Britanie (au fost chestionate nu mai puţin de 21.000 de persoane) de către cercetători americani şi britanici. Aceştia „au identificat şi «motivele» fericirii oamenilor la această vârstă: mai puţine responsabilităţi, mai puţine griji de natură financiară şi mai mult timp pentru ei înșiși”. Eu tind să cred că aşa stau lucrurile, pentru că îmi imaginez o familie de pensionari britanici stând la masă în curtea casei, la un ceai, discutând despre coţofana care s-a rătăcit prin bătătura lor, şi despre ariciul găsit de vecinul de alături ori despre liliacul care a picat neaşteptat din copacul de lângă drum, şi pe care l-au dus de urgenţă la clinica veterinară. Când pensia e suficientă şi vine la timp, şi nu ştii ce să mai faci de atâta odihnă şi plictiseală, participi la studii unde declari că eşti fără griji, mai înţelept şi fericit.

Este clar că studiul este valabil doar la ei şi în alte câteva ţări din lume, fiindcă la noi este exact pe dos. Oamenii încep să se lovească de greutăţi mai mari după 46 de ani; ar dori să muncească, dar nu mai au unde; lucrarea dentară, pusă pe vremea lui nea Nicu, începe să trepideze şi nu sunt parale pentru o înlocuire corespunzătoare. “Norocoşii” care reuşesc să se pensioneze au şi mai multe responsabilităţi şi griji financiare, iar timpul lor (dacă îi mai ţin balamalele) este sacrificat pentru bunăstarea familiei, prin muncă şi creşterea nepoţilor. Nu poţi să n-ai griji când Omul Mic (sper să n-audă că „Oamenii sunt cei mai fericiţi la vârsta de 74 de ani”) apare mereu la TV şi ne vorbeşte numai despre reduceri şi tăieri. Adevărul trist este că pensionarii din ţara noastră nu ştiu să „aprecieze ceea ce au” pentru că nu au mare lucru după o viaţă de muncă, şi trăiesc cu teamă că li se va lua şi ce au. Şi, oricum, puţini sunt cei care ating „apogeul la 74 de ani”, pentru că înainte le cântă popa.

Dacă pensionarii britanici sunt ajutaţi de motive sociale pentru a deveni „tot mai eficienţi în ceea ce priveşte controlarea emoţiilor negative”, pe noi ar trebui să ne ajute motivele spirituale să fim plini de speranţă şi mulţumiţi. Ce vreau să spun cu asta? La ei bisericile sunt pe cale de dispariţie, pe când la noi sunt, încă, pline. Privind lucrurile din această perspectivă, noi ar trebui să fim mult mai fericiţi decât ei, şi înainte şi după 74 de ani. Adică golul lăsat de dezamăgirea socială ar trebui umplut cu optimismul adus de credinţa într-o viaţă mai bună în veşnicie. Ce ziceţi, se poate?

Hartuiti de timp

Duminică după-amiază am realizat că suntem hărţuiţi de timp. Cum am realizat asta? Păi s-a întrerupt curentul electric pentru aproape 2 ore. La început nu mi-a picat bine pentru că tocmai deschisesem calculatorul, dar după 20 de minute mi-a trecut supărarea şi am început să gust cu plăcere din timp. Am meditat la trecut, prezent şi viitor, şi am citit mai mult decât de obicei, în timp ce scara blocului era cufundată într-o linişte neobişnuită. Din când în când îi mai auzeau pe copii vecinilor mei şi pe mama care dormea dusă, dar fără să mă deranjeze din liniştea mea. Am realizat că timpul nu mai fuge, că este suficient pentru activităţi esenţiale. Duminică am simţit timpul ca şi atunci când eram internat în spital. Nicăieri nu trece timpul mai greu decât în spital. Nu-mi place în spital, dar îmi place să am timpul din spital. Să stau să gândesc în linişte, nepresat de un lucru care trebuie rezolvat repede. Fără stres. Stau pe un pat de aproape 13 ani şi nici nu realizez cum trece ziua. Încerc să privesc în urmă cu 3 sau 5 sau 8 ani … şi mă întreb cum au trecut atât de repede. Mi-am dat seama că abia dacă îmi amintesc pentru ce m-am consumat în urmă cu 2 zile. Voi căuta să am ocupaţie, însă, voi căuta și să pun frână zilelor “furând” mai mult timp de la TV şi calculator. Nu vreau să treacă viaţa pe lângă mine. Cred că Dumnezeu a pus ceva special în fiecare om, ceva ce nu poate fi înţeles pe fugă. Nu cred că Dumnezeu ne-a creat numai pentru a ne agita de dimineaţa până seara, după care să picăm laţi şi peste 8 ore să o luăm de la capăt. Trebuie să existe un timp în care să muncim și un timp în care să fim mulțumiți, aproape de cei dragi, aproape de o carte bună, aproape de un gând bun, aproape de o stare de liniște în care să înțelegem frumusețea unei zile de primăvară.

Ştiu că trăim în timp aşa cum trăim în aerul pe care-l respirăm. Şi totuşi, nu pot iubi timpul, chiar dacă cu fiecare zi care trece suferinţa mea se apropie de final. Nu-l pot iubi pentru că ne strică cele mai frumoase clipe. Timpurile noastre supertehnologizate ne-au atras într-o cursă care merge numai pe repede înainte, şi nu ne mai rămâne timp pentru nimic, nici chiar pentru noi. Avem la dispoziţie o mulţime de invenţii care ne sunt recomandate pentru că ne ajută să economisim timp: automobilul, avionul, telefonul mobil, calculatorul, internetul, cuptorul cu microunde, maşina de spălat etc… Dar cât timp economisim? Oamenii n-au fost niciodată mai presaţi de timp; de telefoane, de conferinţe, de proiecte, de alarme, de călătorii, de discuţii online, de diverse lucrări, de orare precise, de începerea unui program și, mai nou, de lipsa unui program. Mă refer la lipsa unui loc de muncă. Adevărul este că nici o altă civilizaţie n-a fost vreodată atât de presată de timp.

Profesionalism, corectitudine si sprijin pentru cei bolnavi

În luna august 2008, scriam despre dorinţa autorităților de a reevalua toate persoanele cu handicap. La vremea respectivă autorităţile erau “îngrijorate” de faptul că într-un singur an, în România, numărul acestora a crescut cu o 100.000. Adică în martie 2007, în întreaga ţară erau înregistrate 430.000 de persoane cu handicap, iar un an mai târziu numărul lor ajunsese la 530.000. Desigur, aveam îndoieli cu privire la corectitudinea reevaluării.

Acum suntem în februarie 2010, “anul ieşirii din criză”, şi această problemă spinoasă a revenit în forţă. Săptămâna aceasta am aflat că autorităţile au reevaluat cu profesionalism şi corectitudine, astfel că numărul persoanelor cu handicap a ajuns la 900.000. Spuneam în articolul din 2008 şi spun şi acum: nu am nimic cu nimeni (bolnavii închipuiţi), dar nu mi se pare corect ca tot cei amărâţi şi cu adevărat bolnavi să aibă de suferit. Seara trecută am vorbit cu un prieten şi coleg de suferinţă, care mi-a spus: „Cristi, mama mea n-a primit salariul pentru însoţitor de 6 luni de zile.‟ Noaptea trecută, în direct la “televiziunea poporului”, premierul Emil Boc a spus: „Astăzi, în România, nu există nicio problemă la plata salariilor şi pensiilor!‟

Eu am primit salariul pentru însoţitor pe acelaşi cupon cu pensia; a început să-mi vină pe cuponul de pensie de vreo 8 ani, după decesul unei doamne pe care o aveam angajată ca însoţitor. Chiar dacă am avut de pierdut (şi mă refer aici la mama mea, care ar fi putut să aibă mai multă vechime pe cartea de muncă), n-am mai angajat pe nimeni ca însoţitor. Sunt banii din care trăim şi, fiindcă vin pe acelaşi cupon cu pensia mea de boală, îi primim la timp. Ne-am temut de situaţia în care se află Gigel, prietenul meu de suferinţă, care ar trebui să primească salariul pentru însoţitor de la Primărie.

Sper că persoanele cu adevărat bolnave îşi vor primi indemnizaţiile corespunzătoare, fără a fi supuse la alte umilinţe (gen cumulul pensie-salariu). Nu sunt bani mulţi, dar sunt absolut necesari pentru supravieţuire.

Pensionari in vizita la Mall

Două persoane dragi mie, nu vă spun cine, au mers într-o vizită la Mall-ul din oraş. Sunt ieşite la pensie de puţin timp şi, cum plimbarea prin mall este un exerciţiu în vogă, au ieşit să îşi mai clătească ochii. Desigur, le-a fost benefică şi mişcarea, mai ales că vizita cu pricina a avut loc imediat după sărbătorile de iarnă.

Persoanele dragi mie au dorit să şi cumpere, dar ‟hainele sunt urâte şi prea scumpe.” La un magazin au mutat dintr-o mână în alta mai multe portmonee: ‟Ăsta e mai frumos! Uite-l pe ăsta, are o culoare mai frumoasă,” după care au decis pe care să-l cumpere. Au scos banii să plătească, 6 lei, însă au primit un răspuns şocant: ‟Portmoneul costă 60 de lei!” L-au scăpat imediat din mâna, spunând: ‟Vai de mine ce scump e! Și nu merită, nu e cine știe ce…” Apoi au mâncat ceva bun la un restaurant din incinta Mall-ului, şi au luat acasă tot ce le-a dat: farfuria şi furculiţa de plastic, sticla de apă (pentru bulion) şi resturile pentru pisică.

Acum nici nu ştiu la ce categorie să integrez acest articol, pentru că merge şi la ‟Amuzament”  şi la ‟Societate.” Atunci mi s-a părut doar amuzant şi nu m-am gândit că voi scrie despre asta, însă zilele trecute mi s-a părut un subiect interesant care spune ceva… Spune că Mall-urile sunt gândite în mod special pentru tineri cu posibilități financiare peste medie…

Leul nou e leul vechi

În vară se împlinesc 5 ani de când Isărescu a tăiat patru zerouri din coada leului, dar practic românii încă vorbesc despre leul cu coada netăiată. E mai plăcut, parcă suntem mai bogaţi. Una e să spui: „Am 350 de lei pensie” şi altfel sună: „Am 3,5 milioane de lei pensie”. Şi la TV se vorbeşte în leul vechi, mai ales la emisiunile care promit câştiguri fabuloase. Nu li se poate spune norocoșilor doar: „Ați câştigat 130 de mii de lei!” Norocoșii ar putea percepe că n-au câştigat prea mult, pentru că în leul vechi atâta costa un pui slăbănog. Trebuie precizat clar: „Ați câştigat 1 miliard 300 de milioane de lei!”

Eu nu cunosc banii pentru că n-am mai umblat cu ei în mână de peste un deceniu, dar ştiu s-o corectez pe mama mea. Îmi amintesc că a spus o dată despre un obiect: „… a costat 800 de lei”. Imediat am simţit nevoia să o corectez: „Mamă, 800 de lei înseamnă 8 milioane de lei vechi. Trebuia să spui că a costat 80 de lei”. Mi-a replicat scurt: „Mă copile taci, că ştiu eu!” Şi am tăcut. Trebuie să taci când nu mai eşti în stare să mergi până la frigider şi toaletă. Glumesc.

Chiar azi am primit un mail de la un magazin online. Am comandat trei cărţi şi mi-au confirmat că sunt pe drum. La total de plată scrie: „490000 ROL / 49 RON”. Chiar nu pricep de ce trebuia să apară și prețul în leul vechi. Până ne obişnuim să vorbim în RON vom trece la moneda unică europeană, dacă nu vine întâi sfârşitul…