Santierul din camera mea

De 18 zile, în camera mea este un adevărat şantier în miniatură, şantier care va mai rămâne deschis cel puţin încă o săptămână. Mobila este învelită în folie de nailon, pe jos este tot nailon şi cartoane. Praful rezultat în urma spargerii şi şmirgheluirii pereţilor s-a strecurat absolut peste tot, chiar şi sub folia de nailon care acoperă complet mobilierul. În ziua şmirgheluirii pereţilor am fost învelit, cu tot cu patul pe care sunt aşezat, cu o folie mare de nailon. A fost a doua oară în ultimii 6 ani când am experimentat “traiul în condiţii de incubator”. Nu e deloc plăcut. Meşterul şi-a dat seama că mai am puţin şi mă sufoc, şi mi-a făcut o aerisire în dreptul nasului. Mi-a fost mai bine aşa, chiar şi cu nasul plin de praf. Momentan, singurul loc în care nu mai este deloc praf este chiar nasul meu.

Urmăresc de ani de zile emisiuni cu renovări şi construcţii de case, dar numai gândul la propria renovare mă îngrozeşte. Deşi am muncit numai din priviri, în imaginaţia mea, seara am fost rupt de oboseală. De câte ori avem ceva de reparat, neputinţa îmi provoacă durere. Văd şi ştiu ce trebuie făcut, dar trupul meu amorţit nu mă ajută. Mama mea face foarte multă treabă, dar nu poate face chiar totul. E normal să fie aşa. Şi atunci trebuie să sun pe cineva. Nu pot să mă plâng, Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni adevăraţi, doar că uneori e obositor să depinzi de cineva pentru a rezolva şi cele mai banale lucruri din casă, spre exemplu, schimbarea unui bec, punerea perdelei pe suportul din tavan, mutarea unui corp de mobilier… etc. Dar supărarea îmi trece repede şi, ajutat fiind de credinţa în Dumnezeu, reuşesc să merg mai departe. Dacă El a îngăduit această grea încercarea în viaţa şi în familia mea, tot El ne va purta de grijă.

Datorită lucrărilor din apartament, care m-au ţinut departe de calculator şi mă vor mai ţine cel puţin încă o săptămână, nu ştiu când voi putea să revin cu noi articole. Pe lângă asta, am mai rămas în urmă şi cu munca la un alt site de-al meu, dar sper să muncesc cu spor şi să revin cât mai curând.

Scrisoarea unui copil despre bunici

În “Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi”, e o cărticică de meditaţii zilnice, am citit scrisoarea nostimă a unui copil despre bunici. M-a amuzat şi mi-a amintit de mama unei vecine. Era o bătrânică mică de statură, trecută de 80 de ani, veselă şi vorbăreaţă. Ani de-a rândul a venit în casa noastră, lângă patul meu, şi mi-a povestit mereu aceleiaşi poveşti. Dar nu m-a deranjat, probabil pentru că eram singurii adulţi din bloc care aveau timp de rememorare a poveştilor de mult ştiute.

“O bunică este o doamnă care nu are bebeluşii ei. Îi plac fetele şi băieţii altor oameni. Un bunic este o bunică bărbat. El merge la plimbare cu băieţii; discută despre pescuit şi lucruri de genul acesta. Bunicile nu au altceva de făcut decât să fie acolo. Ele sunt atât de bătrâne că nu trebuie să joace periculos sau să alerge. Este suficient să ne ducă cu maşina la magazin unde se află calul de jucărie şi să aibă mulţi bani la ele. Sau dacă ne duc la plimbare, ele se opresc pentru a ne arata lucruri cum ar fi frunze drăguţe sau omizi. Ele nu ar trebui să zică niciodată “grăbeşte-te”. De obicei bunicile sunt grase, dar nu prea grase pentru a nu reuşi să ne lege şireturile. Poartă ochelari şi lenjerie amuzantă. Îşi pot da jos dinţii şi gingiile. Bunicile nu trebuie să fie deştepte, ci doar să poată răspunde la întrebări precum: “de ce Dumnezeu nu este căsătorit?” Bunicile nu vorbesc aidoma copiilor aşa cum fac musafirii noştri pentru că e greu de înţeles. Când ne citesc, ele nu sar peste poveşti şi nu se supără dacă este aceeaşi poveste de fiecare dată. Fiecare ar trebui să aibă o bunică, mai ales dacă nu au televizor, fiindcă ele sunt singurii adulţi care au timp”.

Sursa: Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi

Astazi a demarat campania Investiti in potential 2009. Cu aceasta ocazie s-au oferit 45 de carucioare tip activ

Astăzi, 5 Mai 2009, cu ocazia “Zilei internaţionale de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap”, Parlamentul României, Camera Deputaţilor şi Fundaţia Licinium au demarat campania “Investiți în potenţial 2009” având ca scop integrarea socio-profesională a persoanelor cu handicap din România. Acţiunea s-a desfăşurat la Palatul Parlamentului – Camera Deputaţilor. Persoanele cu dizabilităţi care şi-au dorit un cărucior tip activ (prețul unuia fiind de 700 euro) au avut ca termen limită de înscriere ziua de marţi, 28 Aprilie 2009.

Eu nu m-am înscris în program pentru că nu îmi este de folos un astfel de mijloc de locomoţie. Căruciorul tip activ se adresează persoanelor cu dizabilităţi care au mâinile sănătoase (paraplegici) şi care trăiesc o viaţă activă şi independentă. Sper ca toţi confraţii de suferinţă înscrişi în program să fi primit deja căruciorul.

Mi-aş fi dorit ca aceste instituţii să ofere cărucioare speciale şi persoanelor tetraplegice. Nevoia unui cărucior bun, făcut după măsura fiecăruia, e chiar o necesitate esenţială pentru această categorie de persoane.  În cazul meu, datorită poziţiei incomode, după 2-3 ore de stat pe cărucior, corpul se resimte şi încep să transpir abundent, mă simt epuizat şi pentru a-mi reveni trebuie să mă aşez de urgenţă în poziţie orizontală. De 12 ani am avut numai cărucioare de căpătat, uzate şi necorespunzătoare nevoilor mele, pentru că nu mi-am permis unul făcut după măsura mea. Am făcut demersuri în acest sens la o firmă cunoscută din România, şi am primit următorul răspuns: „Ca urmare a cererii dumneavoastră vă transmitem oferta de preţ pentru produsele menţionate, cu specificaţia că acestea nu sunt compensate de Casa de asigurări. 1. Fotoliu rulant cu antrenare manuală… 2.881,96 EURO…”  E inutil să mai spun ceva. Gândiţi-vă şi la noi!

In sfarsit, OTV-ul a gasit-o pe Elodia

După ce mi s-au terminat emisiunile favorite de pe Discovery Travel & Living, am comutat pe alte canale şi, “cu răsuflarea tăiată de emoţie”, m-am oprit câteva minute pentru a urmări o ştire absolut senzaţională difuzată în exclusivitate numai la “televiziunea poporului”: „Evenimentul anului în televiziune: În sfârşit, am găsit-o pe Elodia!”

De la faţa locului, localitatea Albota, jud. Argeş, şi îmbrăcat într-o pelerină fosforescentă, “norocosul” Ogică transmitea în direct de pe marginea gropii în care sigur era sau nu era îngropată mult căutata Elodia. Alături de el se mai afla o tânără reporteră blonduţă şi câţiva localnici, cam prea veseli pentru o situaţie atât de serioasă.

Pe ecranul televizorului erau afişate mesaje tulburătoare:  „Poliția, primarul, Ogică… sunt la faţa locului…” , şi mai jos, pe o bandă roşie: „Groapa în care a fost băgată Elodia are un dispozitiv exploziv care-i posibil să se declanşeze când Ogică va încerca să o scoată pe avocată.”  Două lopeţi aşezate într-o groapă săpată parcă de un câine supărat, dovedeau că totul e pe bune. Tensiunea plutea în aerul de la miezul nopţii, atât în faţa micilor ecrane cât şi în studioul OTV-ului. Dan Diaconescu abia mai răzbea cu cititul mesajelor venite din partea publicului fidel, căruia tocmai îi mai bulise o noapte. Un telespectator a trimis un mesaj interesant: „Când ies cu căţelul în zona aceea… e neliniştit, face ham ham… sigur e ceva acolo…”  Dan Diaconescu le-a transmis în direct celor aflaţi la faţa locului bănuielile telespectatorilor cu privire la zona respectivă. E acolo? Nu e acolo? Gânduri, frământări… ce să mai poţi dormi.

“Televiziunea poporului” ne oferă noapte de noapte numai ştiri senzaţionale,  şi e cea mai tare televiziune din România pentru că ne ajută efectiv să socializăm, reuşeşte să ne umple timpul măcinat de griji; uităm de somn, uităm de foame, uităm de medicamente, uităm de criză, uităm de orice nevoi și lipsuri…  Încep să înţeleg de ce mai multe vecine spun că n-au somn noaptea și se plictisesc ziua.

Sunt zilnic la calculator, dar n-am timp sa scriu pe blog

Astăzi, într-o clipă de reflecţie şi de meditare la ceea ce am făcut în ultima vreme, am realizat că au trecut aproape două săptămâni de când am scris ultimul articol pe blog. De dimineaţa până seara, aproape în fiecare zi, am fost în  faţa calculatorului şi totuşi n-am găsit timpul necesar pentru a scrie. Câteva zile am lucrat la un logo, rugat fiind de o prietenă, şi acum lucrez la un site-ul unei firme din Alba Iulia. Aşa sunt eu, când ştiu că am ceva de lucru îmi concentrez toată energia în acea direcţie şi până la finalizarea lucrării nu mă mai pot gândi la altceva, nici chiar la propriul blog. Dacă nu mai apare ceva neprevăzut, în două-trei săptămâni aş putea finaliza lucrările la site-ul respectiv. Sper totuşi să reuşesc să mai scriu până atunci, poate în weekend-uri.