Lupte pentru discreditarea crestinismului sub masca stiintei

În ultimele două săptămâni am asistat la noi lupte pentru discreditarea creștinismului sub masca științei, şi am simţit nevoia să-mi spun umila părere faţă de cele văzute şi auzite.

Două seri la rând am ascultat (nu foarte mult) fabulaţiile scriitorului atotştiutor Pavel Coruț. Acesta şi-a ridicat nasul din literatura science-fiction şi s-a prezentat la OTV pentru a ne “deștepta din prostie”: „Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi în Biblie sunt scrise multe lucruri false!‟ Marele scriitor are şi un forum (“Frăția creatorilor”) pe care dezbate la greu subiecte de “mare interes” pentru români: „Propuneți liderilor sindicali din învăţământ să desfiinţeze posturile de profesori de religie din şcoli, oprind pe cele de dascăli în ştiinţe. Astfel, nu vor trebui să șomerizeze 15.000 de profesori strict necesari copiilor şi nepoţilor noştri. Lămuriţi cât mai mulţi părinţi că viitorul fericit al copiilor depinde de credinţa în Adevăratul Dumnezeu, învăţată acasă şi de studiul ştiinţelor pragmatice, nicidecum de religie (care este un soi de vrăjitorie)!‟ Domnul Paul Coruț doreşte ca în şcoli să nu mai rămână nimic legat de creştinism, dar pune mare preţ pe dascălii în ştiinţe. Nu este o concepţie nouă, ci este o concepţie New Age. Domnule Paul Coruț, înțeleg că activitatea Dvs. SF nu este “un soi de vrăjitorie” și mă întreb: care este Adevăratul Dumnezeu în opinia Dvs.? Puteţi urmări fragmente din emisiune aici şi aici.

În urmă cu câteva zile am vizionat “Religulous”, un film documentar foarte controversat, al cărui titlu este o combinaţie satirică între cuvintele “religion” şi “ridiculous” şi care prezintă punctul de vedere al comediantului Bill Maher față de marile religii ale lumii. Şi Bill Maher crede „cu tărie că religia este dăunătoare progresului umanităţii‟. Recunosc că anumite aspecte abordate în documentar sunt reale, regretabile, şi mă refer aici la oamenii care pretind că sunt ce nu sunt; mă refer la cei în a căror viaţă este vizibil mai degrabă întunericul decât lumina. Dar creştinismul adevărat şi sincer nu se rezumă la toţi ciudaţii pe care i-a distribuit în acest film, şi despre aspectele importante şi grele ale credinţei nu se pot trage concluzii în urma părerilor câtorva persoane. E un domeniu prea sensibil şi complex. „Oameni foarte raţionali când vine vorba de altceva cred că duminica beau sângele unui zeu vechi de 2000 de ani‟, mai spune Bill Maher. Va fi vai şi-amar de lumea în care trăim când majoritatea locuitorilor planetei vor crede că au evoluat din maimuţe, şi că după viaţa aceasta nu mai există nimic. Atunci va dispărea orice urmă de raţiune şi totul se va cufunda în haos, pentru că fiecare se va lupta cu orice preţ să aibă totul aici şi acum; şi cei puternici îi vor călca în picioare pe cei mai puţin puternici, fără milă. Bill Maher s-a băgat într-un domeniu deloc amuzant pentru cel puţin jumătate din populaţia Terrei, a promovat îndoiala şi a încercat să i-a peste picior credinţele oamenilor, dar n-a răspuns la întrebarea care i-a fost adresată: „Ce vei face dacă Hristos există? ‟ şi care, în opinia mea, are un singur răspuns: „Am pierdut totul!‟ Puteţi viziona filmul online aici (deocamdată funcţionează).

Pe când era student la Oxford, autorul american Sheldon Vanauken, care nu credea în Dumnezeu, şi-a notat în jurnal: „Cel mai bun argument în favoarea creştinismului sunt creştinii: bucuria lor, siguranţa lor, sentimentul lor de împlinire. Pe de altă parte, însă, cel mai puternic argument împotriva creştinismului sunt tot creştinii: când sunt posomorâţi şi lipsiţi de bucurie, când afişează un aer de sfinţenie şi se împăunează cu o evlavie de suprafaţă, când sunt încuiaţi şi tiranici, ei bine, atunci creştinismul e definitiv îngropat. Dar, deşi e drept să-i condamnăm pe unii dintre creştini pentru aceste lucruri, probabil, la urma urmelor, nu e drept, deşi e foarte uşor, să condamnăm creştinismul propriu-zis din cauza lor. Într-adevăr, există indicii impresionante că acea calitate pozitivă a bucuriei se regăseşte în creştinism¬— şi, poate, nicăieri altundeva. Dacă acest fapt ar fi sigur, ar fi o dovadă de cel mai înalt grad‟ (Îndurare aspră, pag. 87-88 – de Sheldon Vanauken).

Imi spun mereu parerea pe CinemaRx

Am spus că în ultima perioadă mi-am făcut timp pentru a viziona o parte din filmele pe care le am stocate în calculator. Încă din primăvara lui 2008, obişnuiesc să comentez filmele pe care le văd pe CinemaRx, am ajuns la 159 păreri la filme. Probabil aţi observat la articolele despre filme, publicate pe blogul personal, că sub articol se află mai multe detalii despre film şi posterul cu link spre CinemaRx. Folosesc un plugin special pentru wordpress pentru acele detalii. Dar pe blogul personal scriu numai despre filmele care mi-au plăcut în mod special, ultima recenzie datând din noiembrie 2009. Pentru consumatorii de film interesaţi, comentez mereu aici.

Pensionari in vizita la Mall

Două persoane dragi mie, nu vă spun cine, au mers într-o vizită la Mall-ul din oraş. Sunt ieşite la pensie de puţin timp şi, cum plimbarea prin mall este un exerciţiu în vogă, au ieşit să îşi mai clătească ochii. Desigur, le-a fost benefică şi mişcarea, mai ales că vizita cu pricina a avut loc imediat după sărbătorile de iarnă.

Persoanele dragi mie au dorit să şi cumpere, dar ‟hainele sunt urâte şi prea scumpe.” La un magazin au mutat dintr-o mână în alta mai multe portmonee: ‟Ăsta e mai frumos! Uite-l pe ăsta, are o culoare mai frumoasă,” după care au decis pe care să-l cumpere. Au scos banii să plătească, 6 lei, însă au primit un răspuns şocant: ‟Portmoneul costă 60 de lei!” L-au scăpat imediat din mâna, spunând: ‟Vai de mine ce scump e! Și nu merită, nu e cine știe ce…” Apoi au mâncat ceva bun la un restaurant din incinta Mall-ului, şi au luat acasă tot ce le-a dat: farfuria şi furculiţa de plastic, sticla de apă (pentru bulion) şi resturile pentru pisică.

Acum nici nu ştiu la ce categorie să integrez acest articol, pentru că merge şi la ‟Amuzament”  şi la ‟Societate.” Atunci mi s-a părut doar amuzant şi nu m-am gândit că voi scrie despre asta, însă zilele trecute mi s-a părut un subiect interesant care spune ceva… Spune că Mall-urile sunt gândite în mod special pentru tineri cu posibilități financiare peste medie…

Nu sunt scriitor, sunt instalator

Într-un articol pe care l-am publicat toamna trecută, am pomenit de maşina mea de scris de culoare galbenă, care era băgată într-un geamantan micuţ. Mă chinuia talentul scriitoricesc pe la începutul anului 2000, dar n-am putut să dau frâu liber gândurilor care dădeau pe afară din mintea mea de instalator. N-am avut putere să-i apăs tastele şi a trebuit s-o returnăm la magazinul second hand de peste drum de Şcoala Generală Nr. 7.

Dar asta nu înseamnă că mi-am lăsat mintea plină. Între 2001 și 2002, odată cu accesul meu în lumea calculatoarelor, am scos afară vreo 30 de pagini scrise în Word însă, în luna septembrie 2002, am abandonat ceea ce visam să devină o carte. Dar de curând am avut un moment de cercetare, într-o noapte fără somn, după ce am citit pe o scândură agăţată de tavanul unei biblioteci: „Nimic din ceea ce omul realizează într-o viaţă, nu dăinuie mai mult decât o carte.” Şi motto-ul acelei biblioteci a început să mă bată la cap (împreună cu Dana) să continui să scriu.

Tocmai am terminat de citit tot materialul şi sunt uimit de detaliile scrise în acea perioadă. Vreau să mă pun pe scris şi în acelaşi timp evit să încep, mi-e puţin teamă că nu îmi voi aminti detalii esenţiale, mi-e teamă că nu voi găsi timpul necesar pentru asta. Şi nu sunt scriitor, sunt instalator. De aceea e bine să ducem la bun sfârşit ceea ce începem, pentru că anii nu vin peste noi doar cu kilograme în plus, ci vin şi cu un burete care şterge din amintiri. Nu promit nimic şi nu mă voi stresa la gândul că am de scris… Ce va fi, va fi.

Mi-a facut placere sa privesc cum ninge

Ieri, între orele 14.00 şi 17.00, am ieşit în balcon. Nu pot să spun că am ieşit la aer pentru că am stat înfofolit lângă calorifer şi cu geamurile închise. N-am mai avut ocazia să admir priveliştea din faţa blocului din luna octombrie 2009. Şi chiar mi-a făcut plăcere, pentru că a nins ca în poveşti. Zăpada a îmbrăcat într-un alb curat parcarea, crengile copacilor şi acoperişurile clădirilor. Şi este suficientă pentru construcţia unei cetăţi sau a unor oameni de zăpadă, dar nu mai are cine s-o adune, copii de azi au alte preocupări. Parcarea din faţa blocului şi curtea şcolii mi s-au părut anormal de goale. Probabil pentru că jocurile pe calculator sunt mai tari decât o ieşire la zăpadă.

E drept că au încercat vreo trei copii să formeze un derdeluş pe porţiunea în pantă ce duce la unul dintre garajele de sub blocul vecin, însă au renunţat foarte repede, erau în trecere. Când eram copii, aceste garaje erau adevărate pârtii. Ne dădeam toată ziua cu sania în jurul blocului, eram neobosiţi. Am zărit şi câteva săniuțe, trase de părinţi pe lângă gardul şcolii, şi am asistat la o bătăiţă cu zăpadă între Oana şi Neluțu, vecinii mei. Oana, fetiţa vecinilor mei, s-a aşezat pe spate în zăpadă şi, prin mişcarea mâinilor şi picioarelor, a dat formă unui îngeraş. Tatăl ei, Neluțu, mi-a aruncat un bulgăre în geam şi mama mi-a adus un bulgăre de afară, pe care mi l-a pus pe obraz. Cam puţină acţiune pentru o zi frumoasă de iarnă, dar sunt mulţumit că m-am rupt puţin din rutina zilnică.

Era să uit. La tomberoanele de gunoi activitatea nu încetează nici pe ninsoare. Am numărat unsprezece persoane care au scotocit prin ele. Dacă aş avea putere de decizie, pe lângă tomberoanele marcate cu “Hârtie”, “Sticlă”, “Plastic”, aş mai pune unul marcat cu “Mâncare”. Aceşti oameni caută hrană pentru animalele pe care le au şi, probabil, mănâncă şi ei când găsesc ceva gustos. Tomberonul cu mâncare ar putea să hrănească şi animalele flămânde, aciuiate pe lângă blocuri. În parcarea noastră a mai rămas Azor, un căţel bătrân, jigărit şi veşnic flămând. E şi cam fraier, trebuie să umbli după el şi să-i pui mâncarea fix sub bot. Cred că și-a pierdut din simțuri. Mama şi cu mine îi spunem Azor, după căţelul bunicilor, pentru că seamănă mult. Am mai văzut două pisici grase şi e plin de porumbei. Sunt mai mulţi decât pe vremuri, când existau porumbare pe unele blocuri. Dar porumbeii ne enervează, am prefera să-i vedem friptură. Sunt teribil de căcăcioşi, numai cu şpaclu mai reuşeşte mama să radă pervazele.

Iar m-am lungit cu vorba…