Opt medici executati in Afganistan

Un britanic, un german şi şase medici americani fac parte dintre persoanele ucise de insurgenţii talibani în nordul Afganistanului, a precizat sâmbătă directorul organizaţiei neguvernamentale pentru care lucrau aceştia.

Citeşte toată ştirea pe mediafax.ro

Aseară am citit despre drama acestor oameni -medici oftalmologi şi infirmiere-, plecaţi într-o zonă de război pentru a acorda asistență medicală gratuită celor mai săraci dintre afgani. Acuzaţi că erau misionari creştini şi că aveau biblii, aliniaţi şi ucişi fără milă şi apoi jefuiţi. Şi mă întreb: Oare cărui Dumnezeu slujesc acei ucigaşi? De ce se tem de Biblia creştină? Eu ştiu că în ţara mea şi în Anglia, Germania sau America, deţinătorii de Coran înfloresc, sunt respectaţi, apreciaţi şi nu puţini ocupă funcţii importante …

La plimbare printre zidurile Cetatii Alba Carolina

Vineri am ajuns din nou în zona istorică a oraşului meu drag, Alba Iulia. Anul trecut în luna iulie am mers în interiorul fortificaţiei până la Poarta a III-a, cea mai impunătoare dintre porţile cetăţii. În interiorul fortificaţiei am fost de nenumărate ori, dar ieri am mers în premieră prin şanţurile de apărare situate în partea de sud a cetăţii. Până în urmă cu câţiva ani era o zonă nevizitabilă, păzită de armată. Acum este deschisă publicului şi dispune de alei pietonale, sistem de iluminat şi, deocamdată, două terase unde se poate servi ceva bun şi răcoritor.

Am avut câteva mici dificultăți la înaintarea cu căruciorul, mă refer la câteva zone cu pietriş unde a trebuit să fiu împins cu putere şi cu roţile din faţă ridicate. În rest n-am întâmpinat probleme, trotuarele sunt largi şi bine construite. Am ajuns până în partea de est a cetăţii, de unde ne-am întors înapoi pentru că zona este în lucru. Bineînţeles că ar mai fi fost şi alte obiective de vizitat, dar mi-a fost imposibil să ajung acolo şi m-am mulţumit cu privirea admirativă. Şi mă refer aici la podul solid din lemn care traversează şanţul, şi la care se ajunge printr-o intrare arcuită aflată într-un zid al cetăţii, şi apoi hopa sus pe mai multe trepte din lemn. Mai sunt şi câteva puncte de observare amenajate sus pe ziduri, care oferă o bună vedere asupra unei părţi din impresionantul sistem de fortificaţii, precum şi o imagine panoramică deosebită spre împrejurimi. Sunt multe intrări-conexiuni şi spaţii cu ferestre prin ziduri, care fac legătura între diverse zone şi unde se pot amenaja restaurante, cafenele, cofetarii etc. Probabil că se vor face mai târziu, când lucrările vor fi finalizate, pentru că am văzut şi două parcări deja trasate.

Ca om de oraş ce sunt, am plătit pentru a simţi miros de grajd. Şi n-am fost deloc dezamăgit, miroase bine de tot. Glumesc. Am vizitat grajdul pentru caii negri superbi, care chiar merită văzuţi de aproape. Şi taxa modică percepută la intrare e folosită pentru întreţinerea cailor, aşa că am dat-o cu plăcere. Într-un ţarc micuţ de lângă trotuar, doi ponei oferă o bucurie gratuită copiilor, şi adulţilor le aduce un zâmbet pe chip. Responsabili cu ordinea sunt soldaţii îmbrăcaţi în uniforma armatei austriece medievale. Aceştia patrulează în câteva puncte strategice şi dau un farmec aparte cetăţii. Am întâlnit mai multe grupuri de turişti şi la terasa unde ne-am mai tras sufletul am remarcat amabilitatea personalului.

Sunt mulţumit pentru câte am reuşit să văd şi recunoscător prietenilor care au făcut posibilă ieşirea mea. Îmi pare rău că n-am putut face poze, aparatul meu foto ajunge în România abia luna viitoare.

Rabbit-Proof Fence (2002)

M-am săturat să tot aflu detalii din trecut, despre dureroasa prostie omenească. Rabbit-Proof Fence este bazat pe fapte reale petrecute în Australia anilor 1930. Şi mai revoltător este faptul că acele practici inumane au continuat până în 1970.

Filmul prezintă povestea a trei copile de culoare, două surori şi o verişoară, care au fost luate de lângă părinţi şi duse la peste 1000 de mile distanță de casă, pentru a fi instituţionalizate forţat într-un centru controlat de guvern. Singura “vină” a fetiţelor era culoarea pielii, adică nu erau sută la sută indigene, ci erau corcituri. Şi omul alb, în nemărginita-i înţelepciune şi având numai “intenţii bune”, a “clocit” un centru de reintegrare în societate a “corciturilor cu creierul mic”. Când ajungeau la adolescență, fetelor li se găsea un loc la ferma unor albi, unde aveau grija muncilor casnice şi, uneori, erau responsabile şi cu “relaxarea” stăpânilor. Revoltătoare era şi procedura de evaluare dintr-o privire; se credea că numai copiii cu pielea mai albă erau capabili să meargă la şcoală.

Dar curajul şi isteţimea fetelor dau o lovitură serioasă peste nasul omului alb, după ce Molly, fetiţa mai mare, plănuieşte o evadare foarte îndrăzneaţă. Timp de nouă săptămâni fetele merg pe jos prin pustie, spre comunitatea lor simplă și dragă.

Rabbit-Proof Fence (2002)

Cu: Everlyn Sampi, Tianna Sansbury, Laura Monaghan

Regia: Phillip Noyce

Scenarist: Christine Olsen, Doris Pilkington

Durata: 94 minute

Genul: drama, aventura

Trailer Rabbit-Proof Fence

Existau si parti bune inainte de 1989

Am văzut la ştiri o bătrânică căreia i se făcuse rău din cauza căldurii. La camera de gardă, o tânără a întrebat-o: “Aţi mâncat ceva astăzi?”, la care bătrânica a răspuns: “Nu!” Derutată, tânăra a întrebat-o din nou: “Nu aţi mâncat nimic astăzi?” Bătrânica, cu o voce caldă, i-a răspuns: “Nu, dar mâine iau pensia şi o să mănânc”. M-a impresionat demnitatea acelei femei în vârstă, mi-au venit lacrimi neaşteptate pe obraji, şi mi-am amintit de trecut.

Nu sunt un nostalgic al fostului regim comunist, pentru că am trăit acele vremuri de mari lipsuri de dinainte de 1989, dar nu pot să nu remarc și părţile bune din acea perioadă:

1. Toţi oamenii aveau serviciu. Cine nu vroia să muncească, era adus imediat de autorităţi pe “calea cea bună”.

2. Toţi oamenii aveau locuinţă. Dacă râvneai la un apartament mai mare şi mai tare, râvneau şi şefii cei mari la porcul din coteţul părinţilor tăi, la ţuica şi vinul tău, etc. dar problema se rezolva. Îmi amintesc şi acum de apartamentele goale de la parterul blocurilor, pe care nu le dorea nimeni pentru că aveau de unde alege. Se construia enorm de mult. O perioadă de timp ne-am ţinut bicicleta într-un astfel de apartament gol, situat pe scara mea de bloc.

3. Pensiile veneau la timp şi erau bunicele, chiar dacă nu prea aveai ce cumpăra din ele. Dar pensionarii erau mulţumiţi şi cunoşteau un sentiment de siguranţă.

4. Apa caldă şi căldura nu constituiau un motiv de stres.

5. Fiecare petic de pământ era lucrat. Am participat de mai multe ori la lucrări agricole alături de bunicii mei, desigur, pentru noi, copii, era un prilej de joacă. Dar îmi amintesc foarte bine că tot satul ieşea la munca câmpului şi era plin de utilaje agricole. Recoltele erau strânse apoi la Colectiv (fermă agricolă administrată de stat). Nu comentez nimic despre cât de bun sau rău era Colectivul, spun doar că bucate erau din belşug. De asemenea, toamna eram duşi de la şcoală la muncile câmpului, două sau trei săptămâni.

6. Toate fabricile funcţionau la capacitate maximă. Ne-au dus în numeroase excursii în acea perioadă, la fabrica de pâine, la fabrica de lapte, la fabrica de covoare, la fabrica de porţelan, la fabrica de încălţăminte, la fabrica de ciorapi etc.

7. Staţiunile de la mare şi de la munte ofereau condiţii mai bune decât în prezent.

8. Condiţiile din spitale erau mai bune şi personalul medical mai bine pregătit.

9. Învăţământul era peste ce se face acum, iar abandonul şcolar era aproape inexistent. Oricum, fiecare măgar –în frunte cu mine- care nu iubea şcoala, găsea ceva de muncă după absolvire.

10. Oamenii erau mai credincioşi. În acele vremuri se simţea cel mai bine dorinţa de libertate, şi Dumnezeu îi ajuta pe oameni să se simtă liberi.

11. Viaţa era mai simplă şi mai liniştită. Oamenii aveau mai mult timp liber, şi socializau mai mult. Vecinii băteau des unii la alţii, pentru că mereu lipsea uleiul, zaharul… şi se împrumutau după posibilităţi. Băncuţele de pe lângă blocuri erau ocupate până târziu în noapte pe perioada verii. Noi, copii, băteam mingea şi dimineaţa şi seara, pe lângă bloc. Acum, tot mai puţini oameni se adună la o poveste în faţa blocului. Îi văd că vin şi pleacă cu maşina, şi se grăbesc şi la venire şi la plecare. Mulţi salută în grabă, sunt tare ocupaţi şi fug la treburile lor. Deşi sunt mulţi copii în blocul meu şi în apropiere, îi văd rar la joacă. Uneori evit să ies în balcon pentru că mi-e urât de momentele în care nu văd pe nimeni afară. Văd cum se duce viaţa încet, văd o rutină teribilă în fiecare zi, văd oameni mereu grăbiţi care apar din când în când la fereastră.

Bineînţeles că s-au făcut multe greşeli înainte de 1989, şi mulţi oameni au suferit pe nedrept. Situaţia era departe de a fi satisfăcătoare. Era multă prostie şi răutate şi atunci. Şi era mai bine? Eu nu spun că era mai bine, spun că erau şi părţi bune la care astăzi, după 20 de ani de democraţie, abia dacă îndrăznim să visăm.

Dan Diaconescu, mai tare decat Zorro si Robin Hood

În această dimineaţă m-am trezit pe la ora 7 şi ceva, ce eu nu fac prea des, cu o durere urâtă la tâmpla stângă. Şi cum durerile de cap sunt o raritate pentru mine, mă gândesc că de vină sunt cele 10 minute în care m-am alăturat poporului pe OTV. Cred că m-am emoţionat prea tare văzând cele scrise pe ecran: “Viitorul preşedinte al României ascultă necazurile românilor”. Mai jos, la întrebarea “Credeţi că veţi trăi mai bine când Dan Diaconescu va fi preşedinte?”, peste 3000 de români au răspuns un “Da!” hotărât prin SMS. În studioul OTV atmosfera era apăsătoare din cauza necazurilor românilor. Mai multe persoane cu dosare în mâini aşteptau să-şi descarce sufletul chinuit în faţa viitorului preşedinte al ţării. Un bătrânel sprijinit într-o cârjă a mărturisit cu glasul tremurând despre ce nu-l lasă să doarmă noaptea, şi a încheiat cu: “Am venit să-mi faceţi dreptate!” În spatele omului era o bătrânică cu baticul înodat sub bărbie, avea privirea pierdută şi se vedea pe faţa dânsei că e ruptă de oboseală. Aştepta să-şi spună of-ul, dar îi trecuse de mult ora de somnic. Era în jur de 1.30 dimineaţa. La masă, aşezat pe scaun şi cu privirea aiurea, stătea gânditor însuşi viitorul preşedinte. Probabil medita în linişte la durerea semenilor săi. În stânga lui era blondina creaţă, îmi scăpa numele, ceva mai vorbăreaţă. Şi mi se pare normal să fie înfigăreaţă, doar va face parte din viitorul guvern.

De când a ieşit de la “mititica”, Dan Diaconescu s-a luptat ca un erou pentru poporul său. Ne-a mulţumit tuturor că i-am fost alături, ne-a bucurat viaţa întristată prin organizarea unui concert beton din care n-au lipsit lăutarii şi ne-a promis că va fi un preşedinte cum n-a văzut Parisul. Şi acum mă emoţionez, deja îmi lăcrimează ochii, când mă gândesc că din 2015 încolo toate nedreptăţile vor lua sfârşit. Şi e sigur că aşa va fi. Şi vom primi câte 20.000 euro de căciulă, fără să mişcăm un deget măcar. Trebuie doar să rezistăm până atunci. Sunt mândru că trăiesc în România, ţara OTV-ului. Sunt mândru că sunt contemporan cu Dan Diaconescu, un om care, deşi firav, este mai tare decât Zorro şi Robin Hood. Un singur lucru nu mi-e pe înţeles, şi anume ţinerea supuşilor treji toată noaptea. N-ar fi mai potrivit ca discuţiile inteligente, dătătoare de speranţă şi care ne hrănesc intelectul, să fie ţinute la ore mai potrivite? Mă gândesc la intervalul orar 18.00-23.30. Din PPR (Partidul Poporului Român) fac parte o groază de pensionari, cărora le pică ochii în gură la acele ore din noapte şi dimineaţa nu mai ştiu ce li s-a transmis de la centru. Chiar sper ca viitorul preşedinte să nu transmită comunicatele către ţara aşa cum este obişnuit, adică în miez de noapte.