Profesionalism, corectitudine si sprijin pentru cei bolnavi

În luna august 2008, scriam despre dorinţa autorităților de a reevalua toate persoanele cu handicap. La vremea respectivă autorităţile erau “îngrijorate” de faptul că într-un singur an, în România, numărul acestora a crescut cu o 100.000. Adică în martie 2007, în întreaga ţară erau înregistrate 430.000 de persoane cu handicap, iar un an mai târziu numărul lor ajunsese la 530.000. Desigur, aveam îndoieli cu privire la corectitudinea reevaluării.

Acum suntem în februarie 2010, “anul ieşirii din criză”, şi această problemă spinoasă a revenit în forţă. Săptămâna aceasta am aflat că autorităţile au reevaluat cu profesionalism şi corectitudine, astfel că numărul persoanelor cu handicap a ajuns la 900.000. Spuneam în articolul din 2008 şi spun şi acum: nu am nimic cu nimeni (bolnavii închipuiţi), dar nu mi se pare corect ca tot cei amărâţi şi cu adevărat bolnavi să aibă de suferit. Seara trecută am vorbit cu un prieten şi coleg de suferinţă, care mi-a spus: „Cristi, mama mea n-a primit salariul pentru însoţitor de 6 luni de zile.‟ Noaptea trecută, în direct la “televiziunea poporului”, premierul Emil Boc a spus: „Astăzi, în România, nu există nicio problemă la plata salariilor şi pensiilor!‟

Eu am primit salariul pentru însoţitor pe acelaşi cupon cu pensia; a început să-mi vină pe cuponul de pensie de vreo 8 ani, după decesul unei doamne pe care o aveam angajată ca însoţitor. Chiar dacă am avut de pierdut (şi mă refer aici la mama mea, care ar fi putut să aibă mai multă vechime pe cartea de muncă), n-am mai angajat pe nimeni ca însoţitor. Sunt banii din care trăim şi, fiindcă vin pe acelaşi cupon cu pensia mea de boală, îi primim la timp. Ne-am temut de situaţia în care se află Gigel, prietenul meu de suferinţă, care ar trebui să primească salariul pentru însoţitor de la Primărie.

Sper că persoanele cu adevărat bolnave îşi vor primi indemnizaţiile corespunzătoare, fără a fi supuse la alte umilinţe (gen cumulul pensie-salariu). Nu sunt bani mulţi, dar sunt absolut necesari pentru supravieţuire.

Lupte pentru discreditarea crestinismului sub masca stiintei

În ultimele două săptămâni am asistat la noi lupte pentru discreditarea creștinismului sub masca științei, şi am simţit nevoia să-mi spun umila părere faţă de cele văzute şi auzite.

Două seri la rând am ascultat (nu foarte mult) fabulaţiile scriitorului atotştiutor Pavel Coruț. Acesta şi-a ridicat nasul din literatura science-fiction şi s-a prezentat la OTV pentru a ne “deștepta din prostie”: „Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi în Biblie sunt scrise multe lucruri false!‟ Marele scriitor are şi un forum (“Frăția creatorilor”) pe care dezbate la greu subiecte de “mare interes” pentru români: „Propuneți liderilor sindicali din învăţământ să desfiinţeze posturile de profesori de religie din şcoli, oprind pe cele de dascăli în ştiinţe. Astfel, nu vor trebui să șomerizeze 15.000 de profesori strict necesari copiilor şi nepoţilor noştri. Lămuriţi cât mai mulţi părinţi că viitorul fericit al copiilor depinde de credinţa în Adevăratul Dumnezeu, învăţată acasă şi de studiul ştiinţelor pragmatice, nicidecum de religie (care este un soi de vrăjitorie)!‟ Domnul Paul Coruț doreşte ca în şcoli să nu mai rămână nimic legat de creştinism, dar pune mare preţ pe dascălii în ştiinţe. Nu este o concepţie nouă, ci este o concepţie New Age. Domnule Paul Coruț, înțeleg că activitatea Dvs. SF nu este “un soi de vrăjitorie” și mă întreb: care este Adevăratul Dumnezeu în opinia Dvs.? Puteţi urmări fragmente din emisiune aici şi aici.

În urmă cu câteva zile am vizionat “Religulous”, un film documentar foarte controversat, al cărui titlu este o combinaţie satirică între cuvintele “religion” şi “ridiculous” şi care prezintă punctul de vedere al comediantului Bill Maher față de marile religii ale lumii. Şi Bill Maher crede „cu tărie că religia este dăunătoare progresului umanităţii‟. Recunosc că anumite aspecte abordate în documentar sunt reale, regretabile, şi mă refer aici la oamenii care pretind că sunt ce nu sunt; mă refer la cei în a căror viaţă este vizibil mai degrabă întunericul decât lumina. Dar creştinismul adevărat şi sincer nu se rezumă la toţi ciudaţii pe care i-a distribuit în acest film, şi despre aspectele importante şi grele ale credinţei nu se pot trage concluzii în urma părerilor câtorva persoane. E un domeniu prea sensibil şi complex. „Oameni foarte raţionali când vine vorba de altceva cred că duminica beau sângele unui zeu vechi de 2000 de ani‟, mai spune Bill Maher. Va fi vai şi-amar de lumea în care trăim când majoritatea locuitorilor planetei vor crede că au evoluat din maimuţe, şi că după viaţa aceasta nu mai există nimic. Atunci va dispărea orice urmă de raţiune şi totul se va cufunda în haos, pentru că fiecare se va lupta cu orice preţ să aibă totul aici şi acum; şi cei puternici îi vor călca în picioare pe cei mai puţin puternici, fără milă. Bill Maher s-a băgat într-un domeniu deloc amuzant pentru cel puţin jumătate din populaţia Terrei, a promovat îndoiala şi a încercat să i-a peste picior credinţele oamenilor, dar n-a răspuns la întrebarea care i-a fost adresată: „Ce vei face dacă Hristos există? ‟ şi care, în opinia mea, are un singur răspuns: „Am pierdut totul!‟ Puteţi viziona filmul online aici (deocamdată funcţionează).

Pe când era student la Oxford, autorul american Sheldon Vanauken, care nu credea în Dumnezeu, şi-a notat în jurnal: „Cel mai bun argument în favoarea creştinismului sunt creştinii: bucuria lor, siguranţa lor, sentimentul lor de împlinire. Pe de altă parte, însă, cel mai puternic argument împotriva creştinismului sunt tot creştinii: când sunt posomorâţi şi lipsiţi de bucurie, când afişează un aer de sfinţenie şi se împăunează cu o evlavie de suprafaţă, când sunt încuiaţi şi tiranici, ei bine, atunci creştinismul e definitiv îngropat. Dar, deşi e drept să-i condamnăm pe unii dintre creştini pentru aceste lucruri, probabil, la urma urmelor, nu e drept, deşi e foarte uşor, să condamnăm creştinismul propriu-zis din cauza lor. Într-adevăr, există indicii impresionante că acea calitate pozitivă a bucuriei se regăseşte în creştinism¬— şi, poate, nicăieri altundeva. Dacă acest fapt ar fi sigur, ar fi o dovadă de cel mai înalt grad‟ (Îndurare aspră, pag. 87-88 – de Sheldon Vanauken).

Imi spun mereu parerea pe CinemaRx

Am spus că în ultima perioadă mi-am făcut timp pentru a viziona o parte din filmele pe care le am stocate în calculator. Încă din primăvara lui 2008, obişnuiesc să comentez filmele pe care le văd pe CinemaRx, am ajuns la 159 păreri la filme. Probabil aţi observat la articolele despre filme, publicate pe blogul personal, că sub articol se află mai multe detalii despre film şi posterul cu link spre CinemaRx. Folosesc un plugin special pentru wordpress pentru acele detalii. Dar pe blogul personal scriu numai despre filmele care mi-au plăcut în mod special, ultima recenzie datând din noiembrie 2009. Pentru consumatorii de film interesaţi, comentez mereu aici.

Pensionari in vizita la Mall

Două persoane dragi mie, nu vă spun cine, au mers într-o vizită la Mall-ul din oraş. Sunt ieşite la pensie de puţin timp şi, cum plimbarea prin mall este un exerciţiu în vogă, au ieşit să îşi mai clătească ochii. Desigur, le-a fost benefică şi mişcarea, mai ales că vizita cu pricina a avut loc imediat după sărbătorile de iarnă.

Persoanele dragi mie au dorit să şi cumpere, dar ‟hainele sunt urâte şi prea scumpe.” La un magazin au mutat dintr-o mână în alta mai multe portmonee: ‟Ăsta e mai frumos! Uite-l pe ăsta, are o culoare mai frumoasă,” după care au decis pe care să-l cumpere. Au scos banii să plătească, 6 lei, însă au primit un răspuns şocant: ‟Portmoneul costă 60 de lei!” L-au scăpat imediat din mâna, spunând: ‟Vai de mine ce scump e! Și nu merită, nu e cine știe ce…” Apoi au mâncat ceva bun la un restaurant din incinta Mall-ului, şi au luat acasă tot ce le-a dat: farfuria şi furculiţa de plastic, sticla de apă (pentru bulion) şi resturile pentru pisică.

Acum nici nu ştiu la ce categorie să integrez acest articol, pentru că merge şi la ‟Amuzament”  şi la ‟Societate.” Atunci mi s-a părut doar amuzant şi nu m-am gândit că voi scrie despre asta, însă zilele trecute mi s-a părut un subiect interesant care spune ceva… Spune că Mall-urile sunt gândite în mod special pentru tineri cu posibilități financiare peste medie…

Nu sunt scriitor, sunt instalator

Într-un articol pe care l-am publicat toamna trecută, am pomenit de maşina mea de scris de culoare galbenă, care era băgată într-un geamantan micuţ. Mă chinuia talentul scriitoricesc pe la începutul anului 2000, dar n-am putut să dau frâu liber gândurilor care dădeau pe afară din mintea mea de instalator. N-am avut putere să-i apăs tastele şi a trebuit s-o returnăm la magazinul second hand de peste drum de Şcoala Generală Nr. 7.

Dar asta nu înseamnă că mi-am lăsat mintea plină. Între 2001 și 2002, odată cu accesul meu în lumea calculatoarelor, am scos afară vreo 30 de pagini scrise în Word însă, în luna septembrie 2002, am abandonat ceea ce visam să devină o carte. Dar de curând am avut un moment de cercetare, într-o noapte fără somn, după ce am citit pe o scândură agăţată de tavanul unei biblioteci: „Nimic din ceea ce omul realizează într-o viaţă, nu dăinuie mai mult decât o carte.” Şi motto-ul acelei biblioteci a început să mă bată la cap (împreună cu Dana) să continui să scriu.

Tocmai am terminat de citit tot materialul şi sunt uimit de detaliile scrise în acea perioadă. Vreau să mă pun pe scris şi în acelaşi timp evit să încep, mi-e puţin teamă că nu îmi voi aminti detalii esenţiale, mi-e teamă că nu voi găsi timpul necesar pentru asta. Şi nu sunt scriitor, sunt instalator. De aceea e bine să ducem la bun sfârşit ceea ce începem, pentru că anii nu vin peste noi doar cu kilograme în plus, ci vin şi cu un burete care şterge din amintiri. Nu promit nimic şi nu mă voi stresa la gândul că am de scris… Ce va fi, va fi.