Rabinii se roaga in avion pentru stoparea raspandirii gripei porcine

Seara trecută, la ştiri, am văzut un reportaj despre un grup de rabini care citeau din cărţi sacre, suflau în shofar (corn de berbec) şi înălţau rugăciuni către Dumnezeu. Rugăciunea este o lucrare serioasă şi necesară, este singura manifestare prin care omul poate lua contact cu Dumnezeu, însă aceşti rabini au reuşit să transforme rugăciunea într-o absurditate religioasă. Au considerat că, pentru a fi ascultaţi, este necesar să se roage la mare înălţime, şi s-au înghesuit cu toţii la bordul unui avion.

“Scopul zborului a fost oprirea epidemiei, astfel prevenind alte decese. Suntem siguri că datorită rugăciunilor noastre pericolul este deja în spatele nostru”, a declarat rabinul Yitzhak Batzri, fiul iniţiatorului acestei măsuri, rabinul David Batzri. Scopul rabinilor este lăudabil, dar alegerea unui avion pentru efectuarea de ritualuri religioase te face mai degrabă să zâmbeşti. Recunosc, m-a amuzat. Nu cred că rugăciunea făcută în avion este cu ceva mai presus decât rugăciunea făcută în orice altă locaţie. Ne putem ruga oriunde şi oricând.

(mai mult…)

Sa fie calul vinovat?

Am găsit un filmuleţ trist pe Video News. O doamnă se chinuie din răsputeri să urce în şaua unui cal. Calul n-o doreşte în spinarea sa, pentru că ştie cât poate duce. Femeia nu realizează că poartă cu dânsa un “bagaj” peste puterile căluţului, se simte nedorită şi izbucneşte în plâns. Calul râde în sinea lui, şi în acelaşi timp se simte eliberat de o mare povară. De această dată a scăpat cu bine.

(mai mult…)

Batranetea, cea mai fericita perioada a vietii, spun psihologii

“Prea mulţi tineri presupun că îmbătrânirea este inevitabil un proces de îmbolnăvire, de lipsă de mobilitate şi dependenţă de alţii. Totuşi, această situaţie este departe de a fi adevărată în foarte multe cazuri”, spune Andrew Harrop, preşedintele unei asociaţii britanice de prevenire a problemelor legate de îmbătrânire. “Mulţi bătrâni au vieţi active şi sănătoase, îmbogăţite de experienţă. Acest studiu nu face decât să întărească ideea că bătrâneţea poate fi o experienţă extraordinară”, adaugă el.

Citeşte toată ştirea pe realitatea.net

Citind acest articol mi-am amintit că şi eu am scris pe aceeaşi temă, cu peste un an în urmă. (vezi aici) Mă enervează psihologii ăştia de peste hotare care tot fac la studii în ţările lor plicticoase şi pe noi ne ignoră. Păi să vină la noi, să vadă aici pensionari activi cu vieţi “îmbogăţite de experienţă”. Din punctul acesta de vedere, la noi e mai “bine” decât în Marea Britanie sau America. Acolo îţi poţi petrece nopţile împreună cu alţi pensionari în faţa caselor judeţene de pensii? Acolo te poţi lua la trântă cu alţi pensionari la crâşma infectă din apropierea casei sau la coada pentru un loc într-o staţiune obosită, la coada de la farmacie, la coada pentru un blid de fasole cu cârnaţi ori la pupatul moaştelor? Acolo poţi discuta, pe lângă bloc ori la poarta casei tale, despre ştiri de senzaţie văzute noapte de noapte în exclusivitate numai la OTV? Acolo ai posibilitatea să fi activ până la 90 de ani, să-ţi lucrezi petecul de pământ alături de murgul tău şi să-ţi ajuţi copii plecaţi la muncă pe glia altora, crescându-le copii?

Am enumerat numai câteva dintre numeroasele activităţi ale pensionarilor noştrii, şi vin străinii ăştia şi ne aruncă sub nas studiile lor, despre bătrâni care mai fac mişcare numai în sălile de fitness şi la serile dansante, care îşi petrec timpul în croaziere, tolăniţi pe şezlonguri, cu burţile la soare. Păi astea sunt “vieţi active îmbogăţite de experienţă”?

O femeie din Marea Britanie s-a luptat in justitie pentru a fi eutanasiata in Elvetia

Victorie amara, in Marea Britanie, unde o femeie atinsa de o boala incurabila a reusit sa clinteasca lucrurile in privinta sinuciderii asistate.

Citeşte toată ştirea pe stirileprotv.ro

Zilele trecute am văzut la TV un nou caz de „victorie a demnităţii în faţa morţii”, tot în Marea Britanie. Cred că este al 3-lea caz de acest fel din Regatul Unit, despre care am auzit în ultimii doi ani. Cu toţii au ales deja celebra clinică elveţiană, pentru a-şi găsi “alinarea” şi a-şi da suflarea de pe urmă.

Nu scriu aceste rânduri cu gând de judecată şi nici cu răutate, ci scriu cu dragoste şi copleşit de tristeţe. Sunt trist de câte ori aud că cineva a renunţat de bunăvoie la viaţă. Sinuciderea asistată tot sinucidere se numeşte şi tot repercursiuni veşnice are, atât pentru persoana în cauză cât şi pentru cei care o vor ajuta să moară. Da, “victoria” lui Debbie Purdy este de fapt o mare înfrângere. De acord, fiecare om are dreptul să decidă pentru viaţa lui, respect asta, dar nu pot să-i spun unui om cu gânduri sinucigaşe că îl înţeleg, că bine face. Consider că o viaţă demnă este o viaţă trăită până la capăt, cu bune şi rele, fără a grăbi intenţionat procesul natural al morţii. Aş fi vrut ca Debbie şi ceilalţi care s-au sinucis, asistat ori neasistat, să poată spune: „Viaţa mea nu este deloc uşoară. Dumnezeu ştie de ce este aşa… Cred că El mă va ajuta să depăşesc orice obstacol, oricât de greu ar fi de trecut”. Cine poate spune asta din toată inima înseamnă că nu a trăit degeaba, înseamnă curaj, demnitate, credinţă, speranţă şi victorie.

Mai este un aspect pe care nu-l înţeleg pe deplin: Dacă valorile etice şi morale nu prezintă interes pentru tine, şi dacă nimeni şi nimic nu îţi poate schimba hotărârea de a renunţa la viaţă, atunci de ce îţi mai pierzi timpul prin tribunale, pe la TV şi prin Elveţia? Numai medicii din Elveţia ştiu să administreze un cocktail de medicamente ucigător? Chiar nu găseşti o metodă prin care să-ţi îndeplineşti “dorinţa arzătoare” stând acasă?

Prin cazuri de genul acesta se urmăreşte schimbarea legislaţiei privind sinuciderea asistată. Vor reuşi să schimbe legile la ei şi după un timp îşi vor întoarce privirile spre noi. Ne vor îndesa pe gât noile reglementări şi nu-i vom putea opri. Cu multe poveşti umaniste, vor reuşi să ne convingă că eutanasia trebuie legiferată, pentru evitarea abuzurilor, dar adevărul este că prin eutanasiere se deschide calea spre abuzuri şi erori medicale, chiar infracţiuni.

 Loading ...

Vorbele noastre ne pot aduce moartea

După citirea unui scurt articol, într-una din cărţile mele de meditaţii zilnice, am aflat că în trecut vorbele nechibzuite erau aspru pedepsite. Am putea spune: „Pedepsiţi cu moartea pentru nişte vorbe ‚nevinovate‛? Ce barbarie inutilă. Noi trăim în mileniul III şi suntem mult mai deştepţi, nici nu ne mai pierdem timpul pentru a citi despre practici din Evul Mediu‟. Într-adevăr era o barbarie, nu sunt adeptul aplicării pedepselor corporale pentru că le consider ineficiente, dar cred că avem ceva important de învăţat din trecut. Oamenii acelor vremuri au priceput, în felul lor, că şi modul în care vorbim este important înaintea lui Dumnezeu.

În prezent, aproape oriunde auzim înjurături în care este inclus şi Dumnezeu; înjurătură dacă şoferul cutare a făcut ceva, înjurătură dacă copilul cuiva la împins pe al altcuiva, înjurătură dacă un pahar s-a spart, înjurătură dacă căţelul de peste drum latră prea tare, înjurături aproape în orice film contemporan… etc. Prea puţini oameni, deşi majoritatea ne declarăm creştini,  mai realizează că aruncarea cu uşurătate a vorbelor stricate este un păcat pedepsit în final cu moartea veşnică. Da, vom da socoteală pentru fiecare vorbă rostită, şi e posibil să vină o zi în care barbariile din trecut să ni se pară uşoare. Nu este o glumă, ci este ceva cât se poate de serios.

Oare putem noi spune că suntem mai deştepţi decât înaintaşii noştrii, de vreme ce noi folosim înjurături mai mereu şi fără nici o teamă, ori ni se pare absolut normal să auzim tot felul de înjurături? Cineva spunea: „ …au trecut peste mine generaţiile şi nu mai ştiu nicio înjurătură la modă…‟ Incredibil, înjurăturile au devenit o modă şi odată cu noile generaţii apar în formate noi. Cu ce ne ajută dacă le ştim şi le rostim?

Acum avem acces cu uşurinţă la resurse de învăţare care acoperă aproape orice domeniu, şi asta e bine, dar parcă nu ne mai impresionează nimic din ceea ce contează. Caracterul ni se întunecă pe zi ce trece. Să încercăm să schimbăm în vieţile noastre ceea ce încă poate fi schimbat.

În anul 1665, la Dieta de la Iernut, s-a hotărât ca cei ce îl înjură pe Dumnezeu, dacă sunt trecuţi de 24 de ani, să fie omorâţi cu pietre, iar cei mai tineri să fie pedepsiţi cu bătaie. Aceeaşi hotărâre a fost întărită apoi de Dietele din anii 1676, 1682 şi 1689.

Domnii Ţării Româneşti, Vasile Lupu şi Matei Basarab, au dat legi aspre cu privire la cei ce foloseau înjurături în vorbirea lor. Astfel de obiceiuri au fost practicate şi de Ludovic al IV-lea care îi pedepsea pe cei ce înjurau, fie străpungându-le limba cu un fier înroşit în foc, fie legându-i într-un sac şi aruncându-i în apă. Ludovic al Xl-lea pedepsea pe cel ce înjura, dar şi pe cel ce auzea pe cineva înjurând şi rămânea pasiv.

Sursa: Samanta Buna – GBV