Nu sunt scriitor, sunt instalator

Într-un articol pe care l-am publicat toamna trecută, am pomenit de maşina mea de scris de culoare galbenă, care era băgată într-un geamantan micuţ. Mă chinuia talentul scriitoricesc pe la începutul anului 2000, dar n-am putut să dau frâu liber gândurilor care dădeau pe afară din mintea mea de instalator. N-am avut putere să-i apăs tastele şi a trebuit s-o returnăm la magazinul second hand de peste drum de Şcoala Generală Nr. 7.

Dar asta nu înseamnă că mi-am lăsat mintea plină. Între 2001 și 2002, odată cu accesul meu în lumea calculatoarelor, am scos afară vreo 30 de pagini scrise în Word însă, în luna septembrie 2002, am abandonat ceea ce visam să devină o carte. Dar de curând am avut un moment de cercetare, într-o noapte fără somn, după ce am citit pe o scândură agăţată de tavanul unei biblioteci: „Nimic din ceea ce omul realizează într-o viaţă, nu dăinuie mai mult decât o carte.” Şi motto-ul acelei biblioteci a început să mă bată la cap (împreună cu Dana) să continui să scriu.

Tocmai am terminat de citit tot materialul şi sunt uimit de detaliile scrise în acea perioadă. Vreau să mă pun pe scris şi în acelaşi timp evit să încep, mi-e puţin teamă că nu îmi voi aminti detalii esenţiale, mi-e teamă că nu voi găsi timpul necesar pentru asta. Şi nu sunt scriitor, sunt instalator. De aceea e bine să ducem la bun sfârşit ceea ce începem, pentru că anii nu vin peste noi doar cu kilograme în plus, ci vin şi cu un burete care şterge din amintiri. Nu promit nimic şi nu mă voi stresa la gândul că am de scris… Ce va fi, va fi.

Mi-a facut placere sa privesc cum ninge

Ieri, între orele 14.00 şi 17.00, am ieşit în balcon. Nu pot să spun că am ieşit la aer pentru că am stat înfofolit lângă calorifer şi cu geamurile închise. N-am mai avut ocazia să admir priveliştea din faţa blocului din luna octombrie 2009. Şi chiar mi-a făcut plăcere, pentru că a nins ca în poveşti. Zăpada a îmbrăcat într-un alb curat parcarea, crengile copacilor şi acoperişurile clădirilor. Şi este suficientă pentru construcţia unei cetăţi sau a unor oameni de zăpadă, dar nu mai are cine s-o adune, copii de azi au alte preocupări. Parcarea din faţa blocului şi curtea şcolii mi s-au părut anormal de goale. Probabil pentru că jocurile pe calculator sunt mai tari decât o ieşire la zăpadă.

E drept că au încercat vreo trei copii să formeze un derdeluş pe porţiunea în pantă ce duce la unul dintre garajele de sub blocul vecin, însă au renunţat foarte repede, erau în trecere. Când eram copii, aceste garaje erau adevărate pârtii. Ne dădeam toată ziua cu sania în jurul blocului, eram neobosiţi. Am zărit şi câteva săniuțe, trase de părinţi pe lângă gardul şcolii, şi am asistat la o bătăiţă cu zăpadă între Oana şi Neluțu, vecinii mei. Oana, fetiţa vecinilor mei, s-a aşezat pe spate în zăpadă şi, prin mişcarea mâinilor şi picioarelor, a dat formă unui îngeraş. Tatăl ei, Neluțu, mi-a aruncat un bulgăre în geam şi mama mi-a adus un bulgăre de afară, pe care mi l-a pus pe obraz. Cam puţină acţiune pentru o zi frumoasă de iarnă, dar sunt mulţumit că m-am rupt puţin din rutina zilnică.

Era să uit. La tomberoanele de gunoi activitatea nu încetează nici pe ninsoare. Am numărat unsprezece persoane care au scotocit prin ele. Dacă aş avea putere de decizie, pe lângă tomberoanele marcate cu “Hârtie”, “Sticlă”, “Plastic”, aş mai pune unul marcat cu “Mâncare”. Aceşti oameni caută hrană pentru animalele pe care le au şi, probabil, mănâncă şi ei când găsesc ceva gustos. Tomberonul cu mâncare ar putea să hrănească şi animalele flămânde, aciuiate pe lângă blocuri. În parcarea noastră a mai rămas Azor, un căţel bătrân, jigărit şi veşnic flămând. E şi cam fraier, trebuie să umbli după el şi să-i pui mâncarea fix sub bot. Cred că și-a pierdut din simțuri. Mama şi cu mine îi spunem Azor, după căţelul bunicilor, pentru că seamănă mult. Am mai văzut două pisici grase şi e plin de porumbei. Sunt mai mulţi decât pe vremuri, când existau porumbare pe unele blocuri. Dar porumbeii ne enervează, am prefera să-i vedem friptură. Sunt teribil de căcăcioşi, numai cu şpaclu mai reuşeşte mama să radă pervazele.

Iar m-am lungit cu vorba…

Cugetari 2

Câteva cugetări dintr-o cărticică dragă mie…

Ceea ce gândim trebuie să și spunem. Ceea ce spunem trebuie să și facem. Ceea ce facem trebuie să și fim.

Suntem dezamăgiți și, la rândul nostru, îi dezamăgim pe alții. Se vorbeste urât despre noi, dar și noi vorbim urât despre alții. Suntem trădați, dar și noi trădăm. Unii greșesc față de noi, în timp ce și noi greșim față de alții. Cu toții suntem vinovați în fața lui Dumnezeu.

Încearcă să vezi și partea luminoasă a lucrurilor, nu numai cea întunecoasă. Situația ta nu este așa de rea cum spun alții.

Nu-i nevoie să fii mare ca să începi o lucrare, dar trebuie s-o începi ca să fii mare.

Nu spune nimic bun despre tine, căci nu te va crede nimeni. Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede.

Ceea ce nu vrei să ți se întâmple ție, să nu faci altuia.

Dacă-i judeci pe oameni, nu mai ai timp să-i iubești.

Sursa: Samanta Buna – GBV

Leul nou e leul vechi

În vară se împlinesc 5 ani de când Isărescu a tăiat patru zerouri din coada leului, dar practic românii încă vorbesc despre leul cu coada netăiată. E mai plăcut, parcă suntem mai bogaţi. Una e să spui: „Am 350 de lei pensie” şi altfel sună: „Am 3,5 milioane de lei pensie”. Şi la TV se vorbeşte în leul vechi, mai ales la emisiunile care promit câştiguri fabuloase. Nu li se poate spune norocoșilor doar: „Ați câştigat 130 de mii de lei!” Norocoșii ar putea percepe că n-au câştigat prea mult, pentru că în leul vechi atâta costa un pui slăbănog. Trebuie precizat clar: „Ați câştigat 1 miliard 300 de milioane de lei!”

Eu nu cunosc banii pentru că n-am mai umblat cu ei în mână de peste un deceniu, dar ştiu s-o corectez pe mama mea. Îmi amintesc că a spus o dată despre un obiect: „… a costat 800 de lei”. Imediat am simţit nevoia să o corectez: „Mamă, 800 de lei înseamnă 8 milioane de lei vechi. Trebuia să spui că a costat 80 de lei”. Mi-a replicat scurt: „Mă copile taci, că ştiu eu!” Şi am tăcut. Trebuie să taci când nu mai eşti în stare să mergi până la frigider şi toaletă. Glumesc.

Chiar azi am primit un mail de la un magazin online. Am comandat trei cărţi şi mi-au confirmat că sunt pe drum. La total de plată scrie: „490000 ROL / 49 RON”. Chiar nu pricep de ce trebuia să apară și prețul în leul vechi. Până ne obişnuim să vorbim în RON vom trece la moneda unică europeană, dacă nu vine întâi sfârşitul…

Temerile unui aspirant la preotie

Intru pe un forum de-al meu şi îmi sare în ochi un subiect nou: „Preoții cu dizabilităţi fizice…”. Am citit multe în ultimii ani, dar niciodată pe acest subiect. Deschid şi citesc: „Bună, am 23 de ani şi am  o dizabilitate fizică, mă deplasez cu ajutorul unor cârje. Aş fi dorit să fac facultatea de teologie pt a deveni preot, dar nu ştiu exact politica BOR în astfel de cazuri… voi fi primit sau această dizabilitate îmi va sta în cale? Aş dori un răspuns autorizat, mulţumesc!” Zâmbesc şi încep să scriu un mesaj neautorizat: „Sunt convins că 2 cârje nu vor putea sta în calea învăţăturii. Poţi urma cursurile oricărei facultăţi de teologie”.

Dar noaptea trecută, pe când încercam să adorm, îmi aduc aminte de mesajul acestui tânăr. Şi cum noaptea sunt mai deştept decât ziua, realizez că temerile tânărului aspirant la preoţie sunt justificate. Exemple? La oficierea slujbei de cununie, preotul împreună cu naşii şi mirii trebuie să înconjoare masa de trei ori. La slujba Botezului preotul trebuie să poată scufunda copilul în cristelniţă de trei ori după care să-l aşeze pe masă ori în braţele părinţilor. La sărbătoarea Paştelui preotul trebuie să înconjoare biserica de trei ori, cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână. În ajunul Bobotezei preotul trebuie să fie în stare să meargă pe la casele credincioşilor. Dacă este preot de oraş are ce urca şi coborî. Prin urmare, poate un om care nu se poate deplasa fără cârje la subsuori să facă faţă cerinţelor bisericeşti?